Psihofarmacologie Practică – Joseph F. Goldberg (cuprins)

În ultimele patru decenii, psihofarmacologia a devenit un instrument major în arsenalul de tratament pentru pacienții cu tulburări psihiatrice. Primele zile s-au învârtit în jurul antipsihoticelor și antidepresivelor de primă generație. De atunci, am asistat la introducerea unui număr de medicamente cu diferite mecanisme de acțiune, astfel încât astăzi avem mult mai multe instrumente în cutia noastră de instrumente.

Cu toate acestea, avem mulți pacienți cu așa-numitele tulburări refractare, ceea ce necesită și mai mulți agenți cu mecanisme de acțiune unice. Astfel de eforturi oferă speranțe considerabile atât pentru clinicieni, cât și pentru pacienți. Dar, pe măsură ce dezvoltăm noi agenți, trebuie să fim capabili să evaluăm datele care au fost folosite pentru a susține aprobarea lor. Acest lucru este cu atât mai important astăzi, când vedem medicamente aprobate cu mai puțin decât standardul anterior de două studii pozitive de fază III.

Cartea este împărțită în două secțiuni principale. Prima abordează conceptele fundamentale generale care stau la baza procesului decizional în psihofarmacologie, inclusiv:

• definirea principiilor bazate pe dovezi
• cum să citești și să interpretezi literatura de specialitate privind studiile clinice, inclusiv cum să înțelegi modelele de studiu, dimensiunile efectului, efectele placebo și modalitățile de extrapolare a rezultatelor studiilor clinice la practica de rutină
• înțelegerea dimensiunilor versus categoriile de psihopatologie ca „adevărate” ținte ale farmacoterapiei, așa cum sunt descrise în NIMH Research Domain Criteria (RDoC)
• înțelegerea efectelor farmacodinamice, așa cum sunt descrise în nomenclatura în evoluție bazată pe neuroștiințe (NbN)
• luarea în considerare a interacțiunilor medicamentoase și a strategiilor de încrucișare a medicamentelor
• recunoașterea momentului în care monitorizarea de laborator sau a altor organe terminale este și nu este relevantă din punct de vedere clinic
• recunoașterea moderatorilor și mediatorilor specifici pacientului în ceea ce privește rezultatele tratamentului, care pot contribui la adaptarea regimurilor individualizate
• elaborarea unor scheme logice și strategice de asociere de medicamente
• cunoașterea punctelor forte și a limitelor testelor farmacogenetice

Atât cadrele universitare, cât și clinicienii trebuie să dispună de o bază de cunoștințe pentru a evalua aceste noi date și pentru a-și ghida procesul decizional. De unde o vom obține? Acum avem un manual – Psihofarmacologie practică – care poate ajuta la ghidarea cititorilor în acest domeniu și, potențial, în alte domenii care afectează cercetarea și tratamentul. Cartea lui Goldberg și Stahl este o resursă extraordinară pentru îmbunătățirea îngrijirii psihofarmacologice bazate pe dovezi.

Textul face o punte elegantă între aspectele cheie ale farmacologiei preclinice și clinice, biostatisticii, farmacogeneticii și practicii clinice, iar această punte îi va permite cititorului să înțeleagă aspectele cheie ale cercetării și evaluării medicamentelor care determină dacă un agent sau un test de laborator este acceptat în practica clinică și, în cele din urmă, utilizat în practica zilnică.

Cartea este alcătuită din două secțiuni majore (Principii generale și Obiective ale farmacoterapiei).

Prima secțiune – Principii generale – conține 12 capitole care includ, printre altele: Ținte ale tratamentului: Categorii versus Dimensiuni ale psihopatologiei; Efectele placebo și nocebo; Adaptarea la potriviri: Moderatori și mediatori ai rezultatului tratamentului; Farmacogenetica: Când este relevant, când nu, etc. Cea de-a doua secțiune privind țintele farmacoterapiei conține 10 capitole și are o acoperire mai tradițională, incluzând, printre altele: „Targets of Pharmacotherapy”: Tulburări ale dispoziției și afectivității; Psihoză; Cogniție etc.

Secțiunea Principii generale este cea care diferențiază această carte. Aceasta construiește puntea de legătură de la cercetare la o practică mai bună. Ea elucidează problemele din fiecare dintre aceste domenii-cheie și le explică într-un mod inteligibil pentru ca cititorul să le poată asimila. Aceasta face ușor de înțeles de ce aceste domenii sunt importante pentru clinician.

Trecând la tipuri specifice de agenți și afecțiuni, Goldberg și Stahl plasează datele referitoare la agenți specifici în contextul pe care ni l-au prezentat în mod strălucit în Partea I, referitoare la principiile generale. Vedem acum care sunt problemele legate de agenții disponibili și de cei în curs de dezvoltare care vor informa practica de astăzi și din viitor. Aceasta este o carte care merită să fie deținută de orice practician sau student la psihofarmacologie clinică.

Felicitări lui Goldberg și Stahl pentru îmbunătățirea literaturii din acest domeniu important.

– Alan F. Schatzberg, MD și Kenneth T. Norris, Jr. Professor of Psychiatry and Behavioral Sciences, Stanford University School of Medicine, Stanford, CA