Psihiatrul ca medic

Psihiatrii fac o investiţie majora în pregătirea lor medicală, precum şi în studiul manifestărilor omului şi al funcţiilor sale mintale ca şi în evaluarea şi tratamentul bolilor mintale. Ei întruchipează aprecierile despre contribuţiile cruciale, complexe şi aparent de nedezlegat ale factorilor psihosociali şi biomedicali în înţelegerea şi tratamentul bolilor psihice.

Cunoştinţele psihiatrului despre manifestările umane, motivaţiile şi relaţiile lor sunt unice printre medici. Această identitate ca medic ar trebui sa crească credibilitatea specialităţii în arena medicală. Resursele unice ale psihiatriei ca disciplină nu sunt apreciate la adevărata lor valoare. Funcţiile sau disfuncţiile organismului uman nu sunt alcătuite din unităţi clar demarcate şi independente mintală şi somatică.

Sistemul nervos central controlează toate funcţiile de baza ale organismului. Experienţele traumatice deschid posibilitatea de instalare a unor suferinţe şi disfuncţionalităti pe care doar abordările psihoterapeutice pot să le vindece.

Semnele şi simptomele nu pot fi net împărţite între emoţionale şi somatice. Cortizonul poate provoca agitaţie sau depresie. Depresia poate da constipaţie, anxietatea diaree, furia poate da cefalee.

Ca medic, psihiatrul poate să recunoască toate acestea, să aprecieze aceste interacţiuni şi să-şi aplice cunoştinţele în ambele componente ale procesului diagnostic: psihosocial şi medical. Psihiatrii sunt pregătiţi să pună întrebări despre corelaţia unui simptom somatic cu un eveniment psihologic, şi despre medicaţia prescrisă care a precedat modificarea cognitivă emoţională sau comportamentală. Există o suprapunere semnificativă între bolile psihice şi cele „medicale”.

Psihiatrii acordă îngrijirea primară sau principală multor pacienţi cu situaţii medicale care coexistă. Incapacitatea mintală asociată cu bolile psihice poate să interfere cu capacitatea pacientului de a recunoaşte sau reacţiona la tulburări de ordin medical sau la procesele psihologice, cum ar fi sarcina sau travaliul şi să caute o îngrijire corespunzătoare. Unii pacienţi urmează şedinţe de psihoterapie în mod regulat Ia psihiatrul lor, de aceea îl consultă mai des pe acesta decât pe oricare alt medic şi îşi prezintă simptomele clinice mai întâi psihiatrului.

Unii pacienţi sunt spitalizaţi de către psihiatru, care prin aceasta, îşi asumă întreaga responsabilitate pentru îngrijirea lor medicală. Psihiatrul trebuie să decidă când un semn sau simptom care apare la un pacient în timpul tratamentului psihiatric este clinic semnificativ şi dacă să preia tratamentul sau să îndrepte pacientul către alt specialist sau generalist.

Psihiatrul trebuie ulterior să evalueze capacitatea pacientului de a lua decizii privind diagnosticul şi tratamentul şi să coopereze cu alţi furnizori de îngrijiri medicale. Poate fi necesar ca psihiatrul să intervină activ în negocierea unei trimiteri, liniştind bolnavul prin îngrijirea în continuare, ajutând medicul către care trimite, în lucrul cu aspectele psihiatrice ale îngrijirii pacientului. Când pacientul este tratat Ia început de către un alt medic, psihiatrul trebuie să fie foarte priceput în a identifica scăpările, erorile şi complicaţiile iatrogene.

Psihiatrul trebuie să aibă cunoştinţe despre manifestările psihiatrice ale bolilor organice (medicale în general) şi despre efectele cu răsunet psihic ale tratamentelor, aşa încât niciodată să nu interpreteze greşit modificările în tabloul simptomatic şi să agraveze tulburările cu intervenţii neadecvate, nici să treacă cu vederea exacerbările, efectele secundare sau efectele toxice care cer modificări în regimul terapeutic. Ori de câte ori se folosesc concomitent atât medicamente psihotrope, cât şi o altă medicaţie, este posibilă apariţia interacţiunilor intermedicamentoase. Se pune, de exemplu întrebarea „Starea psihică a pacientului este alterată ca rezultat al insuficienţei cardiace congestive, al dozelor prea mari de digitalic, al bolii Alzheimer sau al depresiei?”

Semnele medicale, simptomele nepsihiatrice, procedurile de diagnostic şi tratamentele provoacă răspunsuri emoţionale foarte puternice care pot complica diagnosticul şi pot interacţiona cu complianţa Ia tratament şi cu vindecarea.

Ca medici, psihiatrii sunt pregătiţi să înţeleagă mecanismele bolilor şi protocoalele de diagnostic şi tratament folosite pentru a le descoperi şi a le combate. Identitatea lor medicală le uşurează comunicarea şi colaborarea cu alţi medici. De exemplu, un pacient cu o boală malignă supus unui transplant de măduvă osoasă trăieşte o succesiune copleşitoare de veşti proaste, teancuri de informaţii ştiinţifice, decizii cruciale, reacţii ale familiei şi prietenilor, căutarea unui donator, proceduri foarte dureroase, efecte adverse îngrozitoare şi un prognostic incert.

Psihiatrul poate să evalueze starea mintală, să-l ajute pe pacient să ia decizii fiind informat şi, după propriile sale criterii, să aducă informaţii pentru înţelegerea experienţelor din trecut ale pacientului, despre părţile lui tari şi slabe din punct de vedere psihologic şi să recunoască complicaţiile psihiatrice clinic semnificative şi în acelaşi timp să interpreteze evoluţia comportamentală şi emoţională a pacientului şi semnificaţia aspectelor neobişnuite.

Psihiatrul, ca oricare medic astăzi, se află în faţa unei provocări majore de a-şi spori cunoştinţele de specialitate în timp ce încearcă să se păstreze în pas cu descoperirile din alte specialităţi medicale care îi afectează pe pacienţii lor. Psihiatrii formaţi de curând, se tem ca îşi vor pierde deprinderile de medicină generală iar cei formaţi mai demult, se tem că acestea nu mai sunt în întregime actuale şi adecvate pentru a aborda probleme medicale generale şi complicaţiile acestora la pacienţii lor.