Cuprins
I. Studii mondiale de suicidologie
Primii autori preocupați de problema sinuciderii au fost celebrii autori francezi din secolul al XIX-lea: Esquirol, Achille-Delmas și Deshaies.
Școala franceză de psihiatrie, în principal Esquirol, descriu sinuciderea din punctul de vedere al „alienistului”, considerând că cei care comit acest act suferă de o boală psihică. Dar cel mai important studiu al secolului al XIX-lea este, fără îndoială, cel al sociologului Emile Durkheim: „Le suicide. Étude sociologique”, publicat la Paris, în 1897(1).
Legat de studiul factorilor sociali, Durkheim clasifică comportamentul autolitic în trei categorii distincte:
- Sinuciderea egocentrică
- Sinuciderea altruistă
- Sinuciderea anomică
La începutul secolului XX, Freud(2) a publicat două studii esențiale pentru înțelegerea sinuciderii ca boală psihică. Primul este Doliu și melancolie (1917), iar celălalt este Egoul și Id-ul (1923). Freud dezvoltă nu doar conceptul de agresiune întoarsă spre Ego, ci și conceptul de Thanatos, specific instinctului de moarte.
După cel de-al Doilea Război Mondial, suicidologia apare ca subiect independent. Edwin Shneidman a fost cea mai proeminentă personalitate în acest domeniu, profesor de Thanatologie și Suicidologie la Universitatea din California. El a deschis, în 1958, primul centru de prevenire a suicidului din SUA – Centrul de prevenire a suicidului din Los Angeles.
Shneidman(3) (1993) a pornit de la premisa că sinuciderea este consecința unei tulburări psihice copleșitoare, numită psihoză. Factorul central al sinuciderii ar fi apariția și persistența psihozei, secundare frustrării nevoilor vitale. Importanța altor factori de risc este bine cunoscută, dar elementul cel mai semnificativ pentru înțelegerea și anticiparea sinuciderii este impactul acestor factori asupra trăirii psihozei.
Încă din anii ’70, A. Beck(4) s-a ocupat de aspectele legate de comportamentul suicidar din perspectiva teoriei cognitive și a alcătuit mai multe scale de evaluare a suicidului (Scala intenției suicidare, Scala disperării etc.). Beck afirmă că disperarea ar fi factorul central al sinuciderii deoarece disperarea pătrunde în fiecare componentă a triadei cognitive: credința despre sine, despre relația cu ceilalți și despre viitor.
II. Istoricul suicidologiei în România
1. Perioada antebelică și interbelică
Problema sinuciderii a fost analizată științific mai ales de către experții în medicină legală, oameni care trebuiau să identifice cu exactitate cauzele morții unei persoane.
Printre experții medicali care au abordat problema sinuciderii în lucrările lor s-au numărat prof. dr. Mina Minovici, managerul Institutului de Medicină Legală din București, prof. dr. Nicolae Minovici, dr. Marius Constantinescu, dr. Theodor Vasiliu, chimistul criminalist N. Ioanid.
La sfârșitul deceniului al treilea al secolului XX, doctorul Mina Minovici(5) a publicat Tratat complet de medicină legală, în două volume, ca o încununare a întregii sale experiențe în domeniu. În volumul II al tratatului amintit, problema sinuciderii este analizată pe larg în capitolul IV, Diagnosticul etiologic al faptei medicale. Dr. Mina Minovici a abordat aspecte precum etiologia sinuciderii (cauze, vârstă, sex, stare civilă, ocupație, naționalitate) și tipurile de sinucidere, pe baza datelor statistice furnizate de Institutul de Medicină Legală între 1895 și 1916.
Unele abordări interesante privind sinuciderea și rolul medicilor legiști în identificarea actelor suicidare au fost publicate în primele ediții ale Revistei de Medicină Legală în 1936, anul de debut al acestei publicații.
Astfel, în articolul „Contagiul moral în sinucidere și presa”, dr. T. Vasiliu(6) și dr. Marius Constantinescu(7) conștientizau faptul că presa a contribuit la răspândirea informațiilor despre sinuciderea cu oxid de carbon, aspect care reflecta ceea ce ei numiseră „epidemia sinucigașă”.
2. Suicidologia în perioada comunistă din România
În timpul regimului comunist, problema sinuciderii a preocupat atât criminaliștii sau profilerii, cât și psihiatrii. În ciuda faptului că sinuciderile erau înregistrate ca și cauză de deces, între 1945 și 1989 acest subiect a fost tabu pentru regimul comunist, alături de bolile psihice, copiii instituționalizați sau existența SIDA.
De aceea, nu a existat un program sistematizat de cercetare a problemei sinuciderii, care a fost abordată doar din punct de vedere statistic de către Institutul de Medicină Legală sau ca un produs auxiliar al bolii psihice: Situația actuală a bolilor psihice. Programul de promovare și protecție a sănătății mintale a populației în perioada 1972-1980.
Mai mult, sinuciderea ca fapt psihopatologic a fost abordată marginal în studii sau monografii de psihiatrie, cum ar fi cea publicată în 1981 de Petre Brânzei și Aurelia Sârbu(8) (Psihiatrie, București, 1981) sau în Psihiatria epidemiologică din 1983, publicată de de V. de V. Angheluță, Ștefan Nica-Udangiu și Lidia Nica-Udangiu(9).
O contribuție majoră a fost cea a prof. dr. Gheorghe Scripcaru(10), de la Iași, preocupat de psihiatria medico-legală (Patologie medico-legală. Tanatologie medico-legală). V. Predescu, Ștefan Nica-Udangiu și Lidia Nica-Udangiu(11) au fost preocupați de urgența în psihiatrie și de necesitatea unei intervenții de urgență la persoanele care au avut un comportament suicidar. Astfel, în studiul Urgențe în psihiatrie, publicat în 1983, cei trei autori au inclus printre principalele grupe de urgențe psihiatrice pacienții cu tentative de suicid sau cu comportament autoagresiv.
Noi studii analizează sinuciderea în anumite grupe de vârstă problematice, cum ar fi studiul dedicat sinuciderii la persoanele tinere, scris de M. Burdea, A. Todoranu și Z. Burduja(12): Suicidul la copii și adolescenți, publicat în Viața Medicală în 1968.
Un alt volum din aceeași perioadă – Sănătatea mintală în lumea contemporană, apărut în 1986, coordonat de V. Mironțov-Șuculescu, V. Predescu și C. Oancea(13) – abordează problematica sinuciderii în capitolul III, „Conduita suicidară. Frecvență, cauze, metode de influențare”, editat de Ștefan Nica-Udangiu și A. Nicolau.
III. Suicidologia în perioada post-comunistă
După Revoluție, cercetările în domeniul suicidologiei s-au putut manifesta liber, în legătură cu inițiativele similare din țările occidentale. Abordările sunt diverse, ieșind din sfera psihiatriei clinice sau a medicinei legale, intrând în domeniul altor științe precum psihologia, sociologia, bioetica, istoria, teologia etc. Dacă e să enumerăm câteva titluri de referință, trebuie să menționăm: Vladimir Beliș(14), Tratat de medicină legală, Capitolul 2. „Tanatologia generală medico-legală”; Bogdan V. Delavrancea(15), Autonomia și independența conștiinței și relația ei cu actul suicidar, sau (Avem două realități într-o persoană, trup și suflet?); Predescu V., Psihiatrie(16); Doina Cozman(17), Sinuciderea. Studiu din perspectivă bio-psiho-socială; Doina Cozman(18), Sinuciderea în România; Florin Ene(19), Autopsia psihologică și sinuciderea; Tudorel Butoi, Valentin Iftenie, Alexandru Boroi, Alexandru Butoi(20), Sinuciderea, un paradox. Considerații psiho-sociologice, bio-medicale și juridice; M. Birț(21), Sinuciderea și agresiunea în Biblie. Reflecție asupra morții regelui Saul etc. O perspectivă istorică a fenomenului suicidar este oferită de lucrarea apărută în 2005, Underground București: Sinuciderea, coordonată de Adrian Majuru(22). Noi teze de doctorat au fost consacrate acestui subiect ascuns în trecut, prin lărgirea sferei de cunoaștere teoretică cu date statistice: Doina Cozman(23), Sinucidere. Clasificare nosografică și implicații terapeutice (1995); Veress Albert(24), Unele aspecte epidemiologice, clinice și terapeutice-profilactice ale suicidului în județul Harghita (1997). Tot mai multe lucrări au fost dedicate studiului relației dintre depresie și suicid la diferite grupe de vârstă sau categorii de risc. Astfel, a apărut cartea prof. dr. Roxana Chiriță(25), Depresia și suicidul: dimensiuni biologice și axiologice. Unele lucrări mai recente despre sinucidere extind cercetarea spre noi direcții, promovând interdisciplinaritatea. Cităm lucrările lui Silviu Morar(26), Contribuția medicinei legale la studiul interdisciplinar al sinuciderii, care abordează sinuciderea din perspectiva medicinei legale. De asemenea, Doina Cozman a publicat în 2006 o monografie intitulată Compendiu de suicidologie(27), precum și un capitol dedicat prevenirii suicidului în România, în cadrul tratatului de suicidologie: Oxford Textbook of Suicidology and Suicide Prevention(28). La Iași, Călin Scripcaru(29) a publicat monografia Suicidul. O preocupare constantă a doctorului sinucigaș Veress Albert a fost reunirea la Miercurea-Ciuc, o dată la doi ani, a persoanelor interesate de studierea și tratarea comportamentului autolitic, în cadrul unei serii de conferințe inițiate începând cu anul 2000.
Sub coordonarea dr. Veress au avut în vedere și publicarea lucrărilor prezentate la aceste conferințe, dintre care amintim primele două volume: Conduita autolitică. Devianțe ale personalității (2000), respectiv Tulburări afective. Conduite autolitice, în 2002. O contribuție extrem de importantă la consolidarea suicidologiei ca știință a fost cea a prof.dr. Doina Cozman și a echipei coordonate de ea de la UMF Cluj-Napoca și reprezentată de prof. asociat dr. H. Coman, dr. B. Nemeș, dr. D. Herța, dr. M. Manea, dr. O. Dobrescu, psiholog V. Dumitru etc. Această echipă de experți în suicidologie a desfășurat programe de cercetare la nivel național și internațional. Prin proiectele europene SEYLE și WE-STAY (finanțate de Comisia Europeană – programul FP7) la care a participat grupul de cercetători clujeni, au fost furnizate date științifice pentru o medicină bazată pe dovezi. Aceste proiecte europene WE-STAY și SEYLE, derulate între 2007 și 2013 în 11 țări europene, printre care și România, susțin concluzia că la adolescenți comportamentele de risc sunt prezente într-o măsură mai mare decât se aprecia înainte de cercetări. Dintre lucrările originale ale cercetătorilor menționați mai sus, publicate in extenso, menționăm două articole publicate în reviste internaționale de prestigiu care beneficiază de sute de citări: Wasserman et al., School-based suicide prevention programs: the SEYLE cluster-randomized, controlled trial (2015); Zalsman et al., Suicide prevention strategies revisited: 10-year systematic review (2016).
IV. Impactul suicidologiei ca știință în viața socială
Confirmarea suicidologiei în România a fost posibilă inclusiv prin intermediul ONG-urilor dedicate prevenirii suicidului. Astfel, prof. univ. dr. Doina Cozman a susținut la Cluj, pentru prima dată în România, o Linie de Criză pentru cazurile de suicid la studenți (Alianța Antisuicid Cluj, 1993), iar în 2010 a fondat, împreună cu alți 15 experți în sănătate mintală, Alianța Română pentru Prevenirea Suicidului (RASP). Nu în ultimul rând, trebuie menționat impactul social al Liniei Verzi Antisuicid (0800 801 200), înființată de RASP în 2015, cu zeci de apeluri telefonice zilnice cu persoane aflate în criză emoțională sau chiar suicidară.
Fundația „Strigăt de ajutor”, din județul Harghita, președinte dr. Veress, are o activitate de succes. Trebuie să menționăm că acest județ are cea mai mare rată de suicid din România. Acestei fundații îi este asociată o linie telefonică de criză, la care participă voluntari care vorbesc în limba maghiară în timpul convorbirilor telefonice. Asociația de Suicidologie din București, având-o ca președinte pe dr. Elena Brănaru, a înființat linia telefonică de urgență Telverde (0800.080.100) pentru copiii și adolescenții cu comportament iminent autodistructiv. În plus, asociația a obținut de la ANCOM numărul 116.123 atribuit de Comisia Europeană ca număr armonizat cu caracter social. De asemenea, asociația s-a axat pe metode de depistare activă a riscului suicidar la copii și adolescenți prin teste de screening (ASEBA) validate în România pentru elevii din București și alte județe din țară. RASP și Cry for Help și-au coordonat eforturile, începând cu anul 2015, și organizează în fiecare an Ziua Națională de Prevenire a Suicidului în diferite orașe din România, susținând o mai bună diseminare a metodelor de prevenire a suicidului în rândul medicilor de orice specializare, dar și în rândul populației generale.
O concluzie poate fi trasă la finalul acestei scurte panorame legate de etapele parcursului sinuciderii ca știință independentă în România: de-a lungul timpului, studiul sinuciderii a preocupat în principal reprezentanții medicinei, atât criminaliști, cât și psihiatri, oameni care s-au confruntat direct cu consecințele unui act suicidar.
Menționăm că rata sinuciderilor în România are o valoare medie în comparație cu alte țări europene (aproximativ 12 sinucideri la 100.000 de locuitori), dar nu considerăm aceste cifre încurajatoare.
Eforturile experților în domeniul sănătății mintale trebuie să se bazeze pe dovezile furnizate de cercetători. În plus, tinerii trebuie să fie vizați pentru că ei au riscuri suplimentare generate de invaziile de droguri, de dependența lor de internet și de social media. Programele europene axate pe adolescenți au avut ca scop inițierea unor acțiuni de conștientizare legate de comportamentele de risc și dezvoltarea unor metode specifice de adaptare care să vizeze reducerea comportamentelor riscante și suicidare în rândul tinerilor. Efectul acestor programe a fost conturarea unor principii de prevenire a suicidului care nu s-au materializat până în prezent în cadrul unei strategii naționale, aplicate legal în fiecare serviciu de sănătate mintală din România.