Mărturiile femeilor de vârsta a doua scot în evidenţă un fapt uluitor: opt din zece se plâng de colapsul căsniciei lor care este provocat de pasiunea soţului pentru băutură. Ascultându-le povestirile ai senzaţia că băutura a devenit un fel de sport naţional: sportul cu paharul!
Se bea în zonele viticole până la epuizarea stocurilor dar şi în cele neviticole unde se folosesc tot felul de distilate dubioase, sau chiar produse de uz extern cum este spirtul medicinal.
Povestea este veche şi datează din epoca Ceauşescu. Pe atunci farmacistele găseau personaje cunoscute aşteptându-le pe treptele farmaciilor pentru a-şi cumpăra frecţii externe precum Diana sau Carmol. Erau produse de uz extern extrem de ieftine cu gust insuportabil dar care reuşeau să blocheze suferinţele sindromului de sevraj. Prohibiţia desfacerii alcoolului până la orele 10 dimineaţa a creat un adevărat folclor.
Era faimoasă expresia „S-a ridicat Mira!“ care desemna ridicarea interdicţiei odată cu împlinirea orei legale. Studiile proceselor adictive (a dependenţelor faţă de diferitele substanţe) au scos în evidenţă că, din naştere, o bună parte din oameni (între 20 şi 30%) sunt vulnerabili faţă de substanţele care produc euforie. Aceştia simt o bucurie imensă, cu mult mare decât a unui om obişnuit în urma consumului, astfel încât, foarte uşor, ei devin prizonierii acestora.
Anumite populaţii sunt cunoscute pentru gradul lor înalt de vulnerabilitate. Aşa sunt indienii americani sau aborigenii australieni. În urma constatării acestor predispoziţii genetice s-a emis chiar ipoteza că este vorba de o moştenire din zorii umanităţii.
Grupurile de vânători care erau nevoiţi să bea apă din surse contaminate bacterian se presupune că au făcut apel ca la alcoolul rezultat spontan din fermentaţia fructelor pentru a o purifica. Obligativitatea acestui obicei ar fi selecţionat astfel populaţii „sensibile“ de tipul celor amintite mai sus.
Urmând acelaşi fir al istoriei, trebuie să observăm că prima prohibiţie atestată documentar, una radicală, instituită de necesitate pentru a putea face ţara administrabilă, a fost cea a lui Burebista. Dar acest episod nu ne împiedică să fim mândri că suntem urmaşii dacilor.
Revenind la „Epoca de aur”, a doua manifestare a limitărilor impuse consumului matinal de alcool a fost creşterea acestuia. Nemaiputându-şi lua „doza“ cu care „să se dreagă“, omul îşi cumpăra de cu seară o sticlă pe care, neputând-o introduce în întreprindere, era nevoit s-o şi golească la prima oră.
Ani de zile am urmărit cum, dimineaţa, în spatele blocului meu aflat pe ruta către un mastodont industrial, grupuri de doi-trei muncitori se adăposteau şi „rădeau“ în câteva zeci de secunde câte o sticlă trecându-şi-o unul altuia şi numărându-şi reciproc înghiţiturile.
Cu toată faţada de luptă cu alcoolismul, regimul comunist din România a dus o politică duplicitară. Realitatea românească nu a atins niciodată intensitatea campaniei antialcoolice dusă de Gorbaciov în spaţiul sovietic. Dimpotrivă, multă vreme, băutura ieftină şi de proastă calitate a fost pusă mai ales la dispoziţia muncitorilor pentru că, atâta timp cât politica se făcea la crâşmă, conducătorii puteau sta liniştiţi. Abia paranoia finalului de an 1989 care urmărea descurajarea oricărei forme de comunicare între oameni a eliminat băutura şi perdelele din restaurante.
Această politică a fost continuată şi după 1989 pentru că industria alcoolului este extrem de profitabilă. Mai mult, alcoolismul de masă a facilitat un adevărat proces de dezalfabetizare. În felul acesta, populaţia rurală în special, în rândul căreia există convingerea că, dacă munceşti (munca fizică fiind singura muncă adevărată), trebuie să bei, a căzut în capcana lipsei de acces la informaţie devenind o ideală masă de manevră politică.
Alcoolul la ţară clădeşte singur un spaţiu plin de originalitate şi dacă n-ar fi vorba de o finalitate tragică, aş spune că şi de farmec. În comuna X în care am lucrat ani de zile am trăit tot felul de experienţe legate de „sportul cu paharul“. Iată una dintre acestea. Primisem din ajutoare o cantitate mare de sirop de paracetamol, un preparat rubiniu cu aromă de zmeură.
Pentru că acesta era condiţionat în bidoane de 3 litri îi rugam pe părinţii micilor pacienţi să vină cu o sticluţă de 500 ml ca să-şi ia paracetamolul. Produsul a avut un succes răsunător în special printre locatarii blocului învecinat cu dispensarul unde locuiau în special cadre didactice şi funcţionari publici. Unii dintre ei veneau de două ori invocând tot felul de accidente petrecute cu sticluţele lor. O soţie revoltată m-a lămurit ce se întâmpla: amestecat cu alcool rafinat şi apă fiartă, siropul dădea un lichior delicios care – paracetamolul fiind un analgezic – conţinea totodată şi tratamentul principal al durerii de cap pe care o provoacă mahmureala. E drept că alcoolul în asociere cu paracetamolul dă un amestec extrem de toxic pentru ficat. Era însă un preţ prea mic pentru un sport atât de popular. Dar ăsta e abia începutul poveştilor…
Sportul cu paharul este înrădăcinat în cutura umană. Izvoarele atestate ante-biblic ne pot face o idee despre complexitatea şi profunzimea consumului de alcool.
Zeul care guvernează sofisticatele ipostaze ale băuturii, Dyonisos (sau Bachus în versiune romană), este cel mai heteroclit din întreaga mitologie. Trăsăturile sale oglindesc fără putinţă de tăgadă dualitatea morală a obiceiului de a bea.
Dyonisos, născut din mamă pământeană şi tată zeu suprem, a fost înainte de naştere găzduit atât de uterul matern cât şi mai apoi, de coapsa paternă, prilej de bancuri şi cârcolteli în Olimp. Din această coapsă a lui Jupiter s-a născut şi a văzut, nu lumina zilei, ci întunericul nopţii.
Vânat de răzbunarea geloasei soţii a lui Jupiter, Junona, el nu putea părăsi adăpostul său decât doar atunci când era departe de lumina soarelui sau a lunii. Apărătorii copilului divin au suportat din plin persecuţiile zeiţei înnebunind astfel încât tânărul zeu a avut parte de o copilărie traumatizantă. În schimb, datorită doicii lui Dyonisos, Mystis, omul care-l urmează pe zeu este beneficiarul extazului mistic şi are acces la zonele divinităţii. Iar zeul a ilustrat partea comună pe care oamenii şi zeii o împărtăşesc.
Fiinţa umană este sensibilă la băutură pentru că propriul organism poate sintetiza propriul alcool în anumite condiţii. Fenomenul a fost demonstrat de un accident petrecut la metroul din Tokyo prin anii ’80. Atunci, un conducător de metrou a lucrat tură dublă în condiţiile în care nu a mâncat în acest timp. La un moment dat, el a adormit la comenzi. I s-a găsit o alcoolemie neobişnuit de mare deşi înregistrările au demonstrat că nu a consumat alcool. Flora intestinului lipsit de hrană a generat alcool endogen.
Aşa se explică, în bună măsură, stările extatice ale asceţilor care postesc perioade lungi. Tot al oamenilor şi al zeilor, căutat şi folosit de poeţi uneori în exces, extazul vinului a generat valori strălucitoare (Baudelaire sau Poe de exemplu) ale culturii universale.
Dar a şi îngropat pe mulţi. Amintesc aici superbul Epitaf a lui Păstorel Teodoreanu, autorul unui pierdut „Tratat despre vinuri, coniacuri şi tehnica degustării acestora“:
Aici doarme Păstorel
Băiat bun şi suflet fin
Dacă treceţi pe la el
Nu-l treziţi, că cere vin!
Una din primele utilizări medicale ale alcoolului a fost aceea de anestezic. Caragiale o menţionează ca „magnetizările cu Jamaică“ – o marcă de rom – în D’ale carnavalului. Cu toate că doza sa anestezică este apropiată de cea toxică, vinul era oricum mai bun decât anestezierea prin provocarea unei comoţii cerebrale (lovirea capului cu o bâta) – practicată în comuna primitivă!
Am înţeles însă abia târziu cât de profundă poate fi puterea anestezică a alcoolului. Într-un ajun de Crăciun în comuna X, unde zăpada era cu mult prea mare pentru a permite circulaţia vreunei maşini, am fost chemat de urgenţă la domiciliul unui pacient de peste 75 de ani. Când am ajuns cu căruţa, l-am găsit cu o arsură urâtă pe toată jumătatea stângă a feţei. Soţia sa mi-a povestit printre lacrimi ce se întâmplase. Bătrânul, un măcelar iscusit şi recunoscut, plecase din zori să taie porci prin sat. Aşa se face că, după o zi de muncă se adunaseră numeroase „pomeni ale porcului“ stropite cu bogate şi variate rachiuri. Acestea erau menite să contracareze gerul crâncen ce făcea zăpada să scârţâie. Spre seară, a ajuns acasă dar nu a găsit pe nimeni: soţia era plecată prin vecini. S-a aşezat obosit şi îngheţat lângă plita încinsă. Căldura a activat însă temeinica provizie de alcool pe care o consumase aşa că omul nostru a adormit cu capul pe plită!
„Când am intrat în casă – îmi spunea bătrâna – în încăpere mirosea a mititei!“ Că pacientul a supravieţuit acestui episod a constituit o surpriză pentru mine. Dar faptul că i-a supravieţuit cu vreo 10 ani soţiei sale mi-a confirmat zicala populară: „cu siguranţă, există un Dumnezeu al beţivilor”!
Când se vorbeşte de poezia vinului, aproape toţi interlocutorii îmbrăţişează ideea cu entuziasm. Vinul (sau altă ambrozie) aduce în suflete un strop de fericire, te face să zăreşti sclipirea metaforei şi să limpezeşti genunile oricărei urgii filosofice. Aceiaşi oameni ar protesta însă vehement dacă ar fi puşi să se lase pe mâna unui pilot, dentist sau a unui chiururg care ar raspândi parfum de Fetească.
Traseul social al băuturii are aceleaşi tipuri de capcane ca şi orice practică mistică: are sublim, văzut din interior şi bizar când e observat din afară. Aţi fost vreodată la o nuntă unde, fie că a trebuit să şofaţi, fie că luaţi antibiotice, aţi fost nevoit să vă abţineţi de la alcool?
Lucrurile au, invariabil, următoarea evoluţie: la început invitaţii sunt laconici, protocolari, plini de morgă. Îşi examinează reciproc ţinutele impecabile. Dacă nu se cunosc între ei, replicile urmează o politică precaută, sunt reţinute şi exagerat de politicoase.
Apoi, pe măsură ce primele păhăruţe vin să stimuleze apetitul, încordarea dispare ca prin minune. Feţele devin zâmbitoare, discuţia se leagă sub conducerea unor, buni şi plini de umor, povestitori. Gesturile devin mai largi, privirile care până atunci se evitau, stabilesc contactul. Vocile cresc în intensitate în dorinţa de a fi mai elocvente. Este stadiul în care alcoolemia (concentraţia alcoolului în sânge) arată valori de până în 0,5 g‰. Caracterul inedit şi mobilitatea ieşită din comun a gândurilor exprimate acum ne fac să ne gândim la eventuale efecte stimulatoare ale alcoolului. De fapt această stare de excitaţie este un paradox, o falsă stimulare. Alcoolul este o substanţă inhibitorie în orice concentraţie. Dar sociabilitatea, o funcţie a gâdirii umane realizată de scoarţa cerebrală creşte ca urmare a scăderii controlului inhibitor.
Acest control inhibitor cortical ţine în mod obişnuit în frâu etajele inferioare ale sistemului nervos. Fără această auto-cenzură comportamentul omului ar fi dominat de instincte şi compulsii. Alcoolul diminuează încet, încet, această barieră. Grijile şi reţinerile, eticheta trec pe planul al doilea fiind acoperite de euforia genetrată de băutură. Omul se simte bine, relaxat, îndemnat spre confidenţe.
Apoi, odată cu apariţia vinurilor şi deschiderea ringului de dans, frunţile încep să se acopere cu picături de sudoare. Sacourile bărbaţilor poposesc pe spătarele scaunelor, nodurile de la cravate se lărgesc spontan până când acestea sfârşesc mototolite prin buzunare sau prin poşetele soţiilor.
Discuţiile se poartă acum pe un ton ridicat, sunt încă raţionale dar firul logic sare de la o idee la alta. Se fac glume şi ştacheta cenzurii acestora scade abrupt. Dansul modern maschează eventuale necoordonări. Cu toţii respiră acum mai repede şi inimile le bat cu putere. Apar mici întâmplări haioase. E vorba, la început, de câte un pahar vărsat sau de o furculiţă scăpată pe jos. Apoi, lucrurile devin din ce în ce mai ciudate. Se vede treaba că acoolemia îşi continuă ascensiunea înspre 1,5 g ‰.
Aflat la o astfel de petrecere, la un restaurant situat în inima pădurii, la un anumit moment am vrut să-i spun ceva unui prieten. L-am văzut cum se strecoară afară „să ia aer“. M-am luat după el dar acesta a intrat în pădure şi s-a oprit înaintea unui copac ducându-şi mâinile în faţă. „Chemarea naturii!“ – mi-am zis şi, ca atare am revenit în sală continuându-mi distracţia. După vreo oră am băgat de seamă că prietenul meu nu se mai întorsese, aşa că am ieşit din nou să-l caut. L-am găsit tot acolo, lângă copac, unde-l lăsasem dar părea cumva încordat şi vorbea singur. M-am apropiat să aud ce bodogăneşte. Spunea: „Mama lui de fermoar, că nu vrea să se deschidă!“
Petrecerea bahică e parcă mai frumoasă cu astfel de întâmplări. Dar, de aici încolo, pe măsură ce vinul e mai gustat, invitaţii încep a vorbi cu toţii deodată, tare, aşa încât aproape că nu mai contează că vorbele le ies din gură distorsionate sau că nu au nici un înţeles. Acum se petrec reacţii ciudate: unul plânge, altul cântă, altul îşi înjură nevasta. Alcoolemia se află probabil în jurul valorii de 2 g ‰.
Alţii fac lucruri pe care nu te-ai fi gândit vreodată că sunt în stare să le facă, se urcă băuţi la volan sau o pişcă la dans de porţiunile moi pe nevasta şefului asaltând-o cu propuneri indecente. Alţii adorm. Sau, mai bine spus, de la 3 g ‰ în sus se declanşează anestezia senzorială, apoi o stare de stupoare şi mai apoi, coma alcoolică. Aşa a adormit spre dimineaţă prietenul de mai sus, încuiat în cabina closetului de la restaurant de unde a fost „pescuit“ cu greu de chelneri după o oră de muncă asiduă.
Dacă ai asistat fără să poţi bea la o asememnea petrecere, această oră îţi rămâne în memorie ca una profund neplăcută. La un moment dat, nu mai aveai cu cine vorbi, societatea din jurul tău părând în întregime atinsă de nebunie. Dacă ai urmat însă petrecerea bucurându-te pas cu pas de ofertele ei culinare şi bahice, a doua zi, dincolo de mahmureală, îţi rămân în minte doar amintiri frumoase. Ai trăit – ţi se pare – într-o lume plină de spirit, cu toate că nu prea îţi mai poţi aminti multe amănunte. Reţii faptul că ai atins în discuţii lucruri fundamentale. Păcat că nu le mai poţi preciza aşa că istoria culturii a rămas văduvită de o importantă contribuţie care i-ar fi asigurat un pas înainte.
Poate că vei reuşi să reţii mai multe până la petrecerea viitoare!
Alcoolul nu este, din păcate, doar apanajul petrecerii. Consumatorul compulsiv, cel care bea pentru că nu se mai poate abţine, nu o mai face de mult din plăcere. El bea ca să evite neplăcerile lipsei de alcool, sevrajul, dar şi pentru că modificările petrecute în scoarţa sa cerebrală l-au secătuit şi nu mai poate simţi nicio bucurie aşa cum reuşeşte orice om normal. Beţivul are somnul întrerupt de coşmaruri terifiante. Visează situaţii penibile de la serviciu, cataclisme, focuri, ape!
Episodul florid al delirului alcoolic îl face pe băutor să trăiască în mijlocul celor mai groaznice halucinaţii. De cele mai multe ori el este hăituit de animale reale sau ivite parcă dintr-un bestiar. Cu toate că este conştient de situaţia degradantă în care s-a angrenat şi îi cunoaşte cauza, el bea de multe ori împotriva propriei dorinţe. Voinţa i-a fost deturnată în totalitate. Suferă lângă o sticlă nedesfăcută de băutură mai mult decât un Don Juan pus să privească femei frumoase doar la televizor.
Întâmplările bizare pe care le declanşează atrag atenţia şi oprobiul asupra băutorului. Aspectul lui este de om nedormit, cu faţa umflată, palidă dacă este băutor de tărie sau presărată cu vinişoare roşii dacă preferă vinul. Dacă nu a reuşit să doarmă mai deloc, sau dacă „s-a dres“ de dimineaţă, efectul este vizibil pentru colegii de serviciu. De multe ori, el deschide uşa şi salută pe toată lumea cu un strigăt exloziv de „Mudhă bidhineaţa!“ pentru ca, în jumătate de oră, să-l vezi picotind pe scaun. Înspre orele 11.00 devine din nou nervos, profund nemulţumit, şi se foieşte căutând pretexte ca să iasă puţin în oraş.
Dar băutorul cronic generează belele şi mai mari. La dispensarul comunei X despre care v-am mai povestit, aveam o droaie de asistente. Dintre ele, Madam M. era ceva mai „specială“. Era o femeie voinică, deosebit de capabilă profesional, cu o manualitate ieşită din comun. Căpătase însă o aplecare morbidă către băuturile tari. Îşi aducea uneori, când lucra în tură de noapte, soţul şi copilul să-i ţină de urât. Băieţelul era trimis de trei, patru ori cu plasa până la barul învecinat iar soţii se închideau în camera de gardă şi consumau de zor.
Într-o zi, Madam M. a fost eroina unei poveşti care şi astăzi îmi pare la fel de ireală ca şi atunci când am trăit-o. Tocmai consultasem o pacientă care urmase un tratament cu Penicilină injectabilă. Eram mulţumit, infecţia respiratorie trecuse, femeia îşi recăpătase starea de sănătate şi pofta de viaţă. I-am prescris măsurile pentru convalescenţă dar, înainte de a pleca, pacienta mi-a pus următoarea întrebare:
„Dom’ doctor“ – zice – se poate face injecţie cu ştampila?!“ Recitiţi întrebarea şi uitaţi-vă repede într-o oglindă! Aceeaşi expresie a feţei am avut-o şi eu.
„Cum adică?“ – întreb.
„Păi, am venit aseară să fac injecţia de la miezul nopţii şi era de serviciu Madam M: Era cam făcută“.
„Cam facută?“ – am ridicat eu o sprânceană.
„Era facută bine – zice femeia. şi mi-a făcut injecţie cu ştampila!“.
„Nu înţeleg“ – am replicat. „Păi şi eu m-am mirat. A scăpat fiola de ser şi s-a spart, aşa că a scos cu un cuţit capacul flaconului de Penicilină şi a turnat pulberea pe un ziar. Apoi a luat ştampila, a înmuiat-o în pulbere şi mi-a făcut injecţia cu ea. Fără seringă! Se poate?“
„Nu se poate“ – am refuzat în continuare să cred.
„Dom’ doctor, mă iertaţi, dar eu vă arăt“. Şi femeia şi-a ridicat fusta şi a dat în jos elasticul chiloţilor. Pe fesă, în cadranul supero-extern, acolo unde se fac injecţiile intramusculare, era o perfectă urmă circulară pe care scria: „Dispensarul medical comunal X“.
Halucinanta întâmplare nu a avut, din fericire, urmări grave. Astăzi, când văd însă copii care-şi aplică pe piele tot felul de abţibilduri cu „tatuaje provizorii“ îmi revine în minte marca rotundă a ştampilei şi amintirea doamnei M. În acest domeniu, a fost, incontestabil, un pionier! Închei concluzionând că lucrurile stau întotdeauna după cum le priveşti.
Autor: Dr. Victor Cojocaru, psihiatru
Textul face parte dintr-o colecţie de eseuri interdiciplinare care au în comun referirea la starea de sănătate mintală a societăţii contemporane. Se reunesc tematici de psihiatrie, neuroştiinţe, antropologie, psihologie şi sociologie. Textele au fost publicate în ziarul Monitorul de Iaşi în perioada 2007-2008 şi au alcătuit obiectul unei rubrici speciale intitulată „Psihiatrie socială”. Aflată la începuturi, psihiatria socială îşi defineşte abia statutul şi metodologia de funcţionare, ca atare şi abordările lucrării de faţă urmează un stil colocvial, stabilind conexiuni între diversele domenii ale manifestărilor sociale şi procesualitatea generării lor de către mintea umană. Se tentează delimitarea teritoriilor normalităţii şi a patologicului în context evolutiv. Identificarea problematicii este ţinta treptei actuale de definire a identităţii noului domeniu iar în locul concluziilor sunt trasate interogaţii a căror scop este atragerea atenţiei societății asupra problemelor identificate.
Cmentariile sunt închise