Canicula din zilele astea mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută în urmă cu câţiva anişori buni. Era pe vremea când încă circulau tramvaiele Tatra, maxi-taxiurile nu îşi făcuseră încă apariţia, iar o călătorie până în Copou la ora de vârf era aproape o aventură.
În staţia Piaţa Unirii o mulţime pestriţă părea că pulsează amăgitor de încet sub soarele nimicitor. Privirile scrutau strada în direcţia Filarmonicii dar tot ce se vedea era imaginea tremurândă a liniilor, deformată de aerul cald. Puţinele voci care se auzeau făceau referire la o mamă a transportorilor publice dar şi acelea se stingeau repede sub povara arşiţei. Şi mulţimea se îngroşa văzând cu ochii pe măsură ce se minutele se scurgeau.
Deodată, câteva voci anunţară strigătoare apariţia în zare a tramvaiului mult aşteptat. Pe măsură ce acesta se apropia văzând cu ochii, în mulţime au apărut parcă vârtejuri, mişcări de trupe ce pregăteau, strategic, asaltul. În sfârşit, pahidermul de tablă intră zornăind în staţie. Înăuntru, prin geamurile întunecate de praf se zărea un ghem de trupuri, feţe şi membre dinspre care huia un vuiet de ceartă colectivă.
Ca la un semn, mulţimea se despărţi în trei pachete compacte care asaltară intrările. Ciorchini de oameni se formară la scările din extreme. Unii se chinuiau să iasă, alţii voiau, înainte de toate, să pătrundă înăuntru.
Nefericită alegere a fost cea pe care a făcut-o grupul din mijloc, printre care mă aflam şi eu: motorul uşii scotea gemete disperate dar aceasta refuza să se deschidă. Prin unul din ochiurile de geam care lipseau se vedea clar un fund bej care apăsa generos balamalele împiedicând deschiderea. Vocile proliferau invective, pumni furioşi începură a izbi tabla: „Mişcă-te naibii şi lasă uşa să se deschidă, tu-ţi….“ Fundul însă refuza până şi cea mai mică mişcare. Direct înspre el, prin ochiul de uşă, pătrundea doar puţin aer proaspăt!
„Ah! De-aş avea un ac i l-aş înfige ăstuia în cur, să se dea la o parte!“ – am auzit atunci în dreapta mea o voce feminină extrem de determinată. Am întors capul să văd cine spusese asta: o domnişoară brunetă, tunsă scurt, cu ochii verzi ca o mare tropicală îmi intersectă privirile în timp ce îşi muşca nervoasă buza de sus.
În acea clipă mi-am amintit brusc de obiceiul (nu prea elegant, recunosc) pe care-l luasem de a păstra înfipte în gulerul cămăşii duoă-trei bolduri de care mă mai foloseam pe atunci la serviciu.
„Poftim!“ – am scos eu unul şi i l-am oferit. Ochişorii verzi au lucit o clipă diavoleşte, apoi fata mi-a luat boldul cu hotărâre şi l-a înfipt cu o mişcare de spadasin până la floare, prin golul ochiului de geam, în fundul obstrucţionist. Un urlet de animal rănit a spart vacarmul venind dinăuntru şi în aceeaşi clipă, tramvaiul s-a pus în mişcare accelerând. Strigătul s-a îndepărtat şi el odată cu vehicolul înspre hotelul Traian, lăsându-ne, pe cei rămaşi jos, o clipă, buimăciţi.
Un hohot de râs a străbătut apoi mulţimea rămasă în staţie iar unii chiar au început să aplaude.
„Ştiţi, boldul dumneavoastră…“ Ochişorii cei verzi redeveniseră ochi de înger.
„Nu-i nimic – am răspuns. Nu-i o pierdere!“ Am observat atunci că deveniserăm pe loc obiectul de interes şi admiraţie al mulţimii. Şi primul gând care mi-a trecut prin minte atunci a fost că trebuie să descopăr ce demoni ascundeau acei ochi verzi.
Nu vreau să spun aici cum a continuat povestea. Cert este că, la un moment dat, ca din senin, m-am pomenit scuturat de un tremur nervos şi am retrăit, de data asta cu groază, cele petrecute. Sigur, în mijlocul supărării generale, chinuiţi de caniculă, jigniţi de transportul urban şi înjuraţi de comportamentul unui nesimţit care ne-a interzis a încerca măcar să ne urcăm, scena pare să fi semănat cu un gag reuşit într-o comedie.
Adevărul lucid era însă că, într-un moment de tensiune nervoasă, fata îl agresase şi rănise pe un cetăţean. Iar eu o ajutasem, în timp ce zeci de oameni aprobaseră acest gest. Şi rana se putea infecta sau, ferească Dumnezeu, posesorul fundului înţepat ar fi putut fi hemofilic şi atunci ar fi fost în pericol de moarte.
A fost o reacţie greşită pe care nu a sesizat-o şi nici nu a sancţionat-o nimeni. E drept că, dacă am fi făcut electroencefalograme, în acel moment de deshidratare şi tensiune, nu ştiu câţi dintre noi ar fi avut trasee normale, dar în numeroase ocazii oameni ca noi au înfruntat condiţii cu mult mai grele fără a face derogări de la valorile morale; au suportat torturi, pierderi dezastre şi totuşi s-au abţinut a lovi înapoi!
Ce-ar fi ca, de fiece dată când suntem jigniţi, insultaţi, nedreptăţiţi, să ne facem propria justiţie cu forţa? Şi cât de normală este – mă întreb acum – întreaga poveste de mai sus într-o lume care pretinde că tinde spre normalitate? Cât de normală este norma pe care vocea majorităţii o naşte, fie ea morală sau legistativă? Cum putem evita alunecări ale discernământului nostru de la ceea ce, în alte condiţii, pare a ţine doar de simplul bun simţ?
Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem şi pe care vin să vi le propun pornind de la caniculă, de la o fată cu ochi verzi şi de la amintirea unui tramvai Tatra.
Autor: Dr. Victor Cojocaru, psihiatru
Textul face parte dintr-o colecţie de eseuri interdiciplinare care au în comun referirea la starea de sănătate mintală a societăţii contemporane. Se reunesc tematici de psihiatrie, neuroştiinţe, antropologie, psihologie şi sociologie. Textele au fost publicate în ziarul Monitorul de Iaşi în perioada 2007-2008 şi au alcătuit obiectul unei rubrici speciale intitulată „Psihiatrie socială”. Aflată la începuturi, psihiatria socială îşi defineşte abia statutul şi metodologia de funcţionare, ca atare şi abordările lucrării de faţă urmează un stil colocvial, stabilind conexiuni între diversele domenii ale manifestărilor sociale şi procesualitatea generării lor de către mintea umană. Se tentează delimitarea teritoriilor normalităţii şi a patologicului în context evolutiv. Identificarea problematicii este ţinta treptei actuale de definire a identităţii noului domeniu iar în locul concluziilor sunt trasate interogaţii a căror scop este atragerea atenţiei societății asupra problemelor identificate.
Cmentariile sunt închise