Stigmatizarea Bolnavului Psihic

0 80

Etimologie

STIGMA – deriva din limba greaca și se refera la semne corporale desemnate să exprime ceva neobișnuit și nefavorabil despre statutul moral al stigmatizatului; asemenea semne erau cicatrici corporale care semnificau faptul că acela care le avea era un sclav, un criminal sau un tradator, cineva care trebuia evitat, în special in public.

In perioada creștinismului s-au adaugat alte două modificari metaforice. Prima se referea la semne corporale, fizice ale spiritualității sau harului divin, așa-numitele ‘stigmata‘ incluzand erupții și rani corporale asemanatoare cu cele pe care le suferise Iisus. A doua se referea la semnele corporale ale unei boli somatice în clasica stigmată a leprei sau a cirozei alcoolice avansate. Totuși, folosirea convențională contemporană a conceptului de stigmă implică noțiunea unei caracteristici care discrediteaza persoana respectiva. Istoria este plina de exemple de stigmatizare in funcție de rasă, etnie, sex, statut social, naționalitate și orientare sexuală, ca și funcționarea fizică și mintală.

Teorii

Goffman (1963), analizând stigma, a subliniat faptul că persoana cu o stigmă este mult mai adesea definită ca fiind mai puţin umană şi că pentru a explica şi justifica stigmatizarea fiinţelor umane se recurge întotdeauna o ideologie particulară.

Stigmatizarea suferindului psihic, de exemplu, se sprijină pe teoriile care se referă la slăbiciunea morală, periculozitate, contaminare şi culpabilitate. Termenul a cunoscut o deosebită vogă în secolul al XIX-iea, fiind legat de teoria degenerării elaborată de Morel care l-a introdus în limbajul psihiatric. Ideile lui reluau, de fapt, concepţii mai vechi, după care corpul traduce calităţile trupului, apărute sub o formă „sublimată” în teoria frenologică a lui Gali. Magnan a precizat conţinutul termenului, distingând stigmate morale (întârziere intelectuală sau afectivă, inadaptare socială) şi stigmate fizice (atrofii, hipertrofii şi distrofii). El a arătat în 1895 că degenerescenţa se traduce prin „stigmate permanente şi esenţialmente progresive, în afara regenerării intercurente”.

Vomo criminale

Lombroso va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea puţin ştiinţifică şi nu mai puţin periculoasă) asupra antropologiei criminale. În lucrarea sa „Vomo criminale”, el identifică pentru aşa-numitul criminal înnăscut, o serie de stigmate „sigure”, printre care asimetria facială, prognatismul, dispunerea şi frecvenţa pilozităţii faciale, dezvoltarea exagerată a pomeţilor etc. Căzută în desuetudine pen­tru lumea ştiinţifică, această teorie nu a fost însă uitată de publicul larg.

Teoria stigmatelor a putut îmbrăca aspecte profund negative în plan sociopolitic, fiind folosită ca „argument ştiinţific” de unele ideologii. Mai mult, sub o formă „elevată”, sociobiologia contemporană încearcă transpunerea „stigmatelor” la nivel genetic, pentru a dovedi inegalitatea biologică a indivizilor.

În prezent, accepţiunea termenului este mult res­trânsă, recunoscându-se că anumite aspecte morfologice sunt corelate cu anumite aspecte fizice în cazul unor boli genetice, endocrine, malformaţii craniene etc.

Consecințele stigmatizării unei persoane cu tulburări mintale

Consecinţele stigmatizării bolnavului psihic sunt numeroase şi dramatice. Ascunderea suferinţei psihice din teama de a fi ironizat, temut şi respins duce la amânarea şi uneori la evitarea consultului psihiatric, cu implicaţii severe în evoluţia bolii.

Scăderea autostimei, sentimentele de jenă, eşec, ratare, anxietatea şi depresia sunt doar câteva dintre stările pe care le trăieşte pacientul. Stigma reduce accesul pacienţilor la resurse şi diferite oportunităţi (cum ar fi un loc de muncă) şi duce la scăderea stimei de sine, la izolare şi nefericire. În cele mai multe dintre formele sale publice, stigma generează discriminare şi abuz.

Cei mai mulţi dintre noi capătă prejudecăţi privind boala psihică din timpul micii copilării şi dobândesc anumite expectaţii; în timp, imaginaţia bogată a acestei vârste dezvoltă pe baza unor informaţii neclare cu un conţinut ameninţător anumite tipuri de expectaţii privind boala psihică.

Asemenea expectaţii şi convingeri sunt de obicei reafirmate şi consolidate prin interacţiunile sociale ulterioare. De altfel, limbajul privitor la sănătatea mintală a fost integrat în discursul public într-o manieră care stigmatizează explicit – folosirea unor cuvinte ca „dement”, „maniac”, ,,diliu”, ,,sisi”, ,,sonat” – prin acestea denigrându-i pe cei bolnavi şi întregul domeniu al sănătăţii mintale.

Abuzul politic din psihiatrie i-a determinat pe psihiatri să fie atenţi la pericolul profesional de a fi folosiţi ca agenţi în controlul social şi de a contribui la procesul stigmatizării bolnavilor psihici.

Nucleul stigmatizării bolnavilor psihici şi a acelora care îi îngrijesc se bazează pe câteva convingeri şi prejudecăţi care, la rândul lor, ar necesita anumite măsuri specifice.

Sursă text: Psihopatologie și Orientări Terapeutice în Psihiatrie/Florin Tudose – Editura Fundației România de Mâine,  București, 2007

Mituri care fac rău – Să le confruntăm cu realitatea!

Tulburările mintale sunt doar rodul imaginaţiei persoanei afectate?

Nu. Sunt boli reale care generează suferinţă şi dizabilitate.
  • Deja pentru multe tulburări mintale au fost descrise anormalităţile de infrastructură biologică. A nega realitatea bolilor psihice este ca şi cum ai nega existenţa cancerului, motivând că nu poţi vedea celulele anormale cu ochiul
  • Tulburările mintale pot fi diagnosticate şi tratate înainte de a fi prea târziu.

Tulburările mintale sunt determinate de slăbiciuni de caracter?

Nu. Aceste tulburări au cauze biologice, psihologice şi sociale.
  • S-a demonstrat că unele gene sunt implicate în schizofrenie şi în boala Alzheimer;
  • Se ştie că depresia este asociată cu modificări ale unor substanţe  chimice din creier;
  • Dependenţa de alcool, catalogată altădată drept un viciu decurgând dintr-o slăbiciune de caracter, este legată atât de gene cât şi de factori sociali;
  • lnf1uenţele sociale pot contribui semnificativ la dezvoltarea diverselor tulburări. Indivizii reacţionează diferit la Pierderea  unei persoane dragi poate determina depresie. Pierderea locului de muncă este asociată cu abuzul de alcool, suicid, depresie;
  • Sărăcia extremă, războiul sunt factori care influenţează apariţia, durata şi severitatea tulburărilor

Trebuie pur şi simplu să închidem persoanele care au tulburări mintale?

Nu. Persoanele cu tulburări mintale pot funcţiona social şi nu trebuie izolate.
  • Astăzi este posibil să tratăm persoanele cu tulburări mintale în  diverse locuri: acasă, în clinici, în secţii psihiatrice din spitalele generale, în centre de zi;
  • Reabilitarea şi reinserţia socială se poate face prin grupuri de sprijin social, locuri de muncă protejate, locuinţe protejate;
  • Ca şi bolile fizice, tulburările mintale variază în funcție de severitate, putând fi tranzitorii (cum ar fi tulburarea acută de stres), periodice (cum ar fi tulburarea afectivă bipolară, caracterizată de episoade de expansivitate, alternând cu episoade depresive) sau cronice şi progresive (cum ar fi schizofrenia);

Persoanele cu tulburări mintale nu suferă doar din cauza bolii lor, ci şi datorită stigmatizării sociale care împiedică adesea reintegrarea deplină în societate.

(,,Deschideţi calea bolnavilor psihici”  Liga Română de Sănătate Mintală, 2002)

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.