Scrisoare despre ieşirea din tristeţe

Capitol din cartea "Psihiatrie Socială” - Dr. Victor Cojocaru

0 70

Fiecare dintre noi are clipele sale de tristeţe. Adânci, ca nişte hăuri fără fund şi fără ecou. Sunt locuri înăuntrul sufletelor noastre în care ne e frică nouă înşine să privim. Cutremure ivite brusc în viaţa personală sau eroziuni care au apărut pe nesimţite precipită apariţia acestor falii care se înmulţesc şi se adâncesc odată cu trecerea anilor.

Nu le putem ignora, dar nici nu le putem înţelege pe deplin. Le atribuim diverse cauze şi căutăm să ni le explicăm cumva, încercăm să construim deasupra lor punţi de gândire pentru a le putea traversa atunci când acestea ne barează calea. Sunt clipele în care existenţa pare într-adevăr „deşertăciunea deşertăciunilor“… Când rostul lucrurilor se şterge, tot ceea ce îţi colora viaţa, tot ce îţi aducea bucurie pare lipsit de sens, efort desfăşurat în van. Sunt clipele în care respiraţia ta în această lume pare să fi fost un lucru fundamental greşit.

Sigur, clipele de tristeţe nu sunt aceleaşi pentru toată lumea. Unii au parte doar de o mică senzaţie de prăbuşire, de oarecare durere şi întunecare, în timp ce asupra altora pare că se coboară însăşi lumina neagră, lumina disperată a blestemului. În termeni de specialitate, tabloul expus mai sus se cheamă depresie, dar în realitate nu este vorba de o singură manifestare, ci de o mulţime de variante patologice.

Omul îşi poate ascunde deprimarea chiar lui însuşi şi tot ceea ce se simte în jur e nervozitatea, iritabilitatea sau chiar irascibilitatea lui. Somnul se scurtează. Se trezeşte în miez de noapte cu un gând, sau chiar gândul apare dă deşteptarea. Apoi, aidoma unui parazit, acesta invadează întreaga sa conştiinţă. Situaţia e examinată pe toate feţele sale, în toate ipostazele. Sunt formulate ipoteze, de la cele normale şi până la cele mai năstruşnice şi tot aşa… Zorii ce vin nu fac decât să-i readucă aminte depresivului că noaptea n-a fost deloc un sfetnic bun. În schimb, oboseala lipsei de somn vine să se adauge poverilor deja existente.

Alteori, tristeţea se contaminează cu frică. Spaime fără de cauză aparentă încep să traverseze halucinant existenţa şi asta se răsfrânge asupra sărmanului trup, în primul rând, prin durere. Scăpată de sub control, tristeţea însăşi naşte gânduri deviante. Lumea e strâmbă – i se pare pacientului – universul însuşi e un imens păcat iar principalul vinovat de toatea stea este el însuşi. Ca nişte programe virusate, gândurile negre ocupă întreaga minte: vinovăţie, inutilitate, sinucidere – spun ele.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, înăuntrul fiecărei astfel de trăiri se ascund şi alte nuanţe care alcătuiesc variante. Într-una din ipostaze, cele care domină sunt gândurile rele, gânduri monstruoase, plămădiri ale raţiunii anesteziate. Aşa se nasc, nu numai planurile de sinucidere, dar şi omorurile „altruiste“ cum le numea Durkeim, cele în care părinţii îşi ucid copiii pentru „a-i scăpa de blestemul lumii“.

În altă variantă, cea care suferă este energia. „Forţa vitală“ cum este numită în revistele care bat câmpii despre tot felul de excursii şi transmutări ale unor energii sufleteşti pe care nu le-a caracterizat nimeni fizic dar cu care se poate (oh, da !), se poate delira în voie. „Forţa“ aceasta, iniţiativa mentală, capacitatea motorie de a realiza un act scade dramatic în situaţia de mai sus. Întâi este alterat randamentul la muncă, apoi în familie şi tot aşa până când pacientul nu mai are nici puterea să se hrănească sau să se spele pe dinţi. Văzut din afară, oricine i-ar putea atribui epitete precum „stază“ şi „decrepitudine“.

În fine, o a treia ipostază posibilă e pierderea bucuriei de a trăi. Tot ceea ce mai înainte făcuse parte din frumuseţea existenţei, devine în acest caz fără sens. Nu mai există dans, nici muzică, nici mângâiere, mâncarea nu mai are gust iar dragostea e searbădă. E un pustiu scârbos care se aşterne peste emoţiile şi sentimentele sărmanului om atins de o asemenea lumină neagră.

Exemplele ar putea continua pe teritoriul neliniştii şi al agitaţiei, a capacităţii de a ieşi din aceste capcane şi înspre pericolul trecerii de partea cealaltă a îngustei şi nesigurei fâşii pe care o numim „normalitate“, în manie.

Este părelnic în astfel de situaţii că, fără o intervenţie medicamentoasă se poate rezolva ceva. Acesta e şi motivul lungii dar incompletei introduceri pe care am făcut-o fenomenologiei tristeţii. Chiar şi cele mai complexe intervenţii psihoterapeutice fără de sprijin medicamentos ori dau greş în asemenea situaţii, ori înregistrează primele progrese după perioade îndelungate în care pacientul strânge şi depune în contul inimii sale extrem, extrem de multă suferinţă.

Aşa cred eu că, cel puţin la început, la debutul terapiei, este nevoie de intervenţie medicamentoasă.

Din nefericire, nici medicamentele, antidepresivele cum se numesc în acest caz, nu dau întotdeauna rezultate. Sunt cazuri rezistente şi trebuie o răbdare imensă şi un timp pe care de multe ori nu-l avem pentru a descifra care e jocul acelor nuanţe de care v-am vorbit. Pentru că fiecărei nuanţe îi corespunde un anumit tip de modificare a creierului, o alterare căreia i se potriveşte acţiunea unui anumit medicament. Şi medicamente sunt multe…

Nici rezultatele nu sunt scutite de surprize. Cel mai urât accident este dat de răspunsul diferit al simptomelor de care am vorbit. Astfel, se poate ca un pacient lipsit de energie şi cutreierat de gânduri „necurate“ să îşi recapete mai repede mobilitatea şi puterea decât limpezimea minţii. Astfel, în locul unui om inhibat, cu gânduri de sinucidere, antidepresivul generează un bolnav care are forţa şi capacitatea de a-şi duce gândul aberant la îndeplinire. Lipsa de supraveghere a unor astfel de pacienţi într-o „fereastră“ de timp de 10-30 de zile de la începerea tratamentului poate duce la rezultate dezastruoase datorită cărora antidepresivele au fost acuzate că „ar provoca“ sinucideri.

Dar antidepresivele nu sunt folosite doar în depresii. Ele îşi au rostul lor şi par a ajuta în tratamentul dependenţelor de ţigări, alcool şi droguri, în unele forme de insomnie, în tratamentul durerilor cronice…

Sub crâncena presiune a timpurilor moderne, într-o lume în care afectivitatea aproape că a dispărut din comunicare iar eficienţa muncii a luat locul credinţei în zei, tristeţile fulgurante, depresiile mici în aparenţă dar repetitive, trasează riduri adânci pe feţele oamenilor. Ridurile pe cere scrie „depresie“ sunt cu totul şi cu totul particulare. Ele pot „pune eticheta“ pe un om făcând vizibilă de la distanţă dovada unei vieţi chinuite.

Lumea de azi devine din ce în ce mai nefericită (o spun statisticile) şi îmbătrâneşte din ce în ce mai repede. Aşa s-a născut aşa-numita psihofarmacologie cosmetică. Oamenii au început să ia antidepresive ca să-şi recapete cu anticipaţie bucuria de a trăi şi au constatat că în felul acesta plăcerea experienţei vieţii devine mai intensă. Iar această adresabilitate la medicament e un lucru oarecum facil şi lor li se pare uzul lui că ar fi un lucru indispensabil. E de ajuns să-i spună unui doctor că sunt nefericiţi, pentru ca medicamentul să le fie prescris.

Antidepresivele au ocupat în felul acesta şi o foarte ciudată lojă situată între pudrele de faţă şi chirurgia estetică. Cât de justificată este această folosire a unor medicamente este greu să apreciem. Aparent, n-ar fi niciuna. Dacă privim însă bătrâneţea ca o boală, lucrurile pare că se schimbă. Şi sunt tot atâtea păreri, câte vârste are omul care le formulează. La urma urmei, cu ce-ar strica antidepresivele mai mult decât o face alcoolul sau tutunul folosite cu libertate. Şi ele, ca şi produsele menţionate dau dependenţă. De ce-ar fi o deosebire negativă între ele când, mai mult, antidepresivele nu distrug creierul ci, dimpotrivă, ajută la regenerarea sa? Aşa sună una din întrebările puse frecvent azi. Cât anume atârnă pe balanţă în beneficiul trupului folosirea acestor medicamente şi cât efectele lor adverse?

E imposibil de răspuns în clipa asta. Doar timpul ne va da, eventual, lămuriri…. Şi ultimul lucru pe care l-aş putea face acum ar fi să vă mărturisesc cum procedez eu cu mine însumi. Aţi putea crede că îndărătul răspunsului se află un raţionament autorizat. Nu, n-am s-o fac, ar mai ieşi o scrisoare. N-am să fac o asemenea prostie. Nu vă spun.

Sursa: Descarcă Gratuit Cartea ”Psihiatrie Socială”

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.