Psihiatrie și Prejudecată – Victor Cojocaru

Eseu din cartea Psihiatrie Socială, Victor Cojocaru - Editura „Gr. T. Popa” U.M.F.Iaşi, 2009

1 682

Cultura urbană a lansat câteva mituri legate de psihiatrie. Primul dintre acestea, cu puternic iz medieval, spune că, dacă te adresezi psihiatrului, eşti nebun. Sentinţa este definitivă dacă ai fost vreodată internat în spitalul Socola, grădina în care a crescut, se pare, acest mit, împreună cu multe altele din folclorul local al Iaşului.

Degeaba sunt atât de cunoscute cuvintele atribuite profesorului Brânzei care spunea că „zidurile spitalului Socola îi apără pe pacienţii dinăuntru de nebunii de pe stradă“! Tocmai acest paradox pare că întăreşte prejudecata percepţiei generale: Ai de a face cu psihiatrul? Eşti nebun!

Cel de al doilea mit pe care vreau să-l pomenesc aici se referă la psihiatrul însuşi. Psihiatrul – spune acesta – este un fel de medic care tratează nebuni. Şi ca să poţi trăi între aceştia trebuie să fii, la rândul tău, niţel nebun. Aşa că la simpla aflare a meseriei tale, interlocutorii parcă fac un pas înapoi şi devin uşor inhibaţi, atenţi asupra propriului comportament, neîncrezători. Dacă primul mit pomenit – odată cu modernizarea ţării – pare să aibă tendinţa de a se diminua, cel de al doilea nu dă semne de a se modifica în vreun fel. Dar, să le analizăm pe rând.

Este dificil să-i explici omului obişnuit că, la nivel mondial, un om din patru suferă de depresie macar o dată în viaţă. Sau că, dacă s-ar aplica întregii populaţii criteriile de diagnostic ale tulburărilor psihice, cel puţin jumătate din noi, să spunem delicat că „ar avea probleme“.

Este lumea nebună în general? A degenerat rasa umană? Globul pământesc va deveni un ospiciu planetar? Nimic din toate astea, încerc să explic de-atâtea ori celor care îmi descriu cât de greu le-a fost şi câtă suferinţă a trebuit să îndure până când, trecând peste prejudecăţi, s-au hotărât să apeleze la specialist.

De unde, atunci, atâta anxietate (anxietatea era numită clasic „frica fără obiect“), de unde atâta depresie? Este vorba, în ultimă instanţă, de o problemă de adaptare. Civilizaţia ultimilor 50-60 de ani a atins un ritm de dezvoltare atât de accelerat, încât a lăsat în urmă capacitatea biologică de adaptare a omului. Omul a fost creat (sau Homo sapiens a apărut – nu vreau să supăr pe nimeni) pentru a trăi în mijlocul naturii, înconjurat de plante, animale, împreună cu familia. Chiar şi în aceste condiţii, fricile şi tristeţile făceau parte din viaţa de zi cu zi: frica de vrăji, de molime, de păcat ş.a.m.d. Dar mijloacele de apărare erau cu mult mai eficace. Pentru a se opune „nebuniei“ exista, la îndemână, normalitatea care nu trebuia definită. Omul normal trăia după un calendar cosmic în care activităţile şi practicarea tradiţiilor îl apărau automat de natură. Familia îl apăra de duşmani şi credinţa îl punea la adăpost de spaimele morţii. Astăzi, în schimb, trăim în cutiuţe de beton, familia s-a destrămat până la a deveni aproape desuetă. Ne deplasăm cu mijloace mecanice, ceea ce facem la locul de muncă, de cele mai multe ori, pare a nu avea nicio legătură directă cu modul în care ne hrănim sau ne îmbrăcăm. Relaţiile dintre noi sunt şi ele artificiale. Putem, de exemplu, spune unde lucrează cineva după hainele pe care le poartă. Omul a devenit un element într-o clasificare de ierarhii forţate. Înăuntrul acestor ierarhii comunicăm prin limbaje specializate iar limba „generală“ pe care o vorbim a devenit şi ea duplicitară. Spunem dimineaţa „să trăiţi!“ şefului, zâmbim clientului oricare ar fi dispoziţia sau durerea noastră proprie. Asta se cheamă schizoidizare.

După lucru, fiecare se izolează în faţa unui televizor care transmite numai mesaje anxioase: ştiri despre cutremure, inundaţii, furtuni, violuri şi alte agresiuni, filme despre monştri imaginari, poliţişti, infractori, criminali în serie şi avocaţi, războaie între forţe şi tot aşa.

Omul mai poate comunica cu cei aflaţi departe folosind aparate reci, impersonale (telefonul sau calculatorul) dar poate şi inventa surogate pentru cei dragi: termenul este chat. Cauţi un profil al cuiva care pretinde că este cum este şi vorbeşti cu el fără să ştii dacă e la un bloc distanţă sau în Indochina. Pentru calculator s-a inventat chiar un pseudolimbaj cu care nici măcar nu trebuie să ştii a scrie corect (ba chiar, dimpotrivă). Au apărut emoticoanele, feţe desenate simplificat ale căror trăsături mimează stări de spirit. Calendarul trece pe lângă noi doar amintit de două repere anunţate de scurte vacanţe: de Crăciun şi de Paşti (ca în zicala populară). Firave ocazii în care cei apropiaţi se pot vedea (dacă nu au mijloacele şi „fericirea“ de a pleca undeva, departe) iar pentru cei însinguraţi, doar ocazii de adâncire a disperării!

Copiii nu mai stau în curte şi nu mai învaţă unii de la alţii jucând „capra“ sau „ţurca“ sau „nouă pietre“, elemente ale unui folclor care a dispărut complet. Iarna nu mai colindă decât rare grupuri de studenţi sau de profesionişti arămii. Biserica promite în continuare recompense ale veşniciei, întrun limbaj medieval dar încă accesibil însă nu ştie să traducă pe înţelesul tuturor noile transformări. De aceea, de multe ori, nici nu le poate aborda sau, chiar dacă le-ar aborda, nu are mijloacele cu care să le contracareze efectele.

Aşa se explică de ce – le spun pacienţilor – prin filmele americanilor care au trăit vremurile astea cu mult înaintea noastră, aproape fiecare personaj are un psiholog sau un psihiatru la care apelează la nevoie, fără a se teme că va fi etichetat de cineva drept nebun.

Dar se întâmplă ca, de multe ori, chiar în clipa în care cu blândeţe şi limbaj adecvat reuşesc să inspir încredere celui din faţa mea, şi când acesta începe să simtă în mine un prieten, o sirenă a unei maşini de poliţie/salvare/pompieri ne violentează auzul. Pacientul se închide la loc în sine ca un arici îndărătul ţepilor şi eu trebuie s-o iau de la capăt. Lupta cu „modernitatea“ îşi pune amprenta asupra relaţiilor dintre noi în fiecare clipă. Şi aşa ajungem la celălalt mit izvorât atât din frica de pacienţii psihiatrului cât şi de spaima ipotetică de a nu deveni însuţi, într-o zi, aidoma acestora.

Prin natura meseriei, psihiatrul trebuie să ştie aborda pe fiecare dinăuntrul problematicii acestuia. Asta necesită un bagaj cultural mai extins decât alte specialităţi, bagaj care să-i permită discuţia cu cei mai inteligenţi şi cu cei mai puţin inteligenţi, cu profesioniştii din cele mai variate domenii, cu oameni venind din rândul populaţiilor şi minorităţilor cele mai diverse. Fiecare cu credinţele, tabuurile, ideile şi tendinţele sale. Şi asta sperie.

În plus, fenomenul pe care psihologia îl numeşte transfer, acela prin care pacientul îşi proiectează trăirile afective asupra terapeutului nu este vorbă în vânt. Nici contratransferul.

De multe ori, la sfârşitul zilei de lucru te simţi împovărat de toate mărturisirile clienţilor tăi. Ai luat contact cu cele mai bizare întâmplări, cu cele mai dure evenimente, cu nedreptăţi şi ghinioane extreme, poate mai mult decât un preot care spovedeşte. N-am prea pomenit perverşi care să se adreseze preotului. Aşa se face că, foarte mulţi psihiatri se descarcă într-o pasiune: scriu cărţi, proză, poezie, pictează, sunt membri ai unor fundaţii implicate în activităţi de binefacere, au simţul culturii şi al umanului extrem de bine dezvoltat. Trebuie, se pare, când faci meseria asta, să ai o „pasiune care să te ierte“ – vorba lui Noica.

Ca să vă lămuriţi cum s-a născut mitul, imaginaţi-vă o zi obişnuită de lucru în cabinetul din policlinică. Pe hol, o adevărată avalanşă de solicitanţi, pacienţi cu bilete de trimitere, alţii veniţi la control, oameni care solicită completarea celor mai diverse tipuri de fişe medicale. Holul este cam insuficient ca spaţiu, prost aerisit, o consultaţie ţine cam 30-40 de minute, ceea ce măreşte încordarea aşteptării. Mai mult, e greu să ţii la uşă pacienţi nevrotici sau psihotici, dar şi colegi veniţi pentru un aviz cerut de Colegiul Medicilor. Ei bine (aţi auzit de Legile lui Murphy) taman ăsta e şi momentul în care diverşi prieteni găsesc de cuviinţă să-ţi facă o vizită.

Aşa s-a întâmplat într-o zi când m-am pomenit pe cap cu P., un prieten inginer aflat în şomaj care avea şi el nevoie de o parafă pe o fişă de angajare. Profitând de relaţiile dintre noi a intrat peste rând stârnind numeroase proteste, invective şi chiar ameninţări.

„Cum ies acum, că mă omoară ăştia?“ – m-a întrebat după ce i-am dat avizul pe un ton care amesteca gluma cu seriozitatea. „Simplu” – i-am răspuns. Cântă şi tu ceva!“

„Cum?“ – m-a întrebat nedumerit.

„Ai voce, cântă!“ – am repetat.

A cumpănit o clipă gândind la ce-am spus, apoi s-a luminat. A ieşit din cabinet răcnind ca la Cântarea României prima strofă din Internaţionala: „Sculaaaaaţi voi oropsiţi ai vieeeeţii, voi oooosândiţi la foame suuuus…“ Inutil să vă spun că pe hol s-a făcut imediat o linişte funebră şi consultaţiile din restul zilei s-au desfăşurat în ordine, fără proteste.

Sursa: Scribd

  1. Doru spune

    Asa ar trebui ,și dacă nu e așa
    ?

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata