Am răsfoit (digital) cartea ”Medicina psihiatrică la cumpăna dintre milenii” scrisă de Profesorul Mircea Lăzărescu și am dat peste un fragment în care este descrisă psihiatria practicată în România anilor ’70-80. Nu știu dacă astăzi mai există așa ceva, dar aș fi curios (poate până la sfârșitul cărții o să mă lămuresc) de ce s-a schimbat, sau unde a dispărut psihiatria comunitară din România?
Probabil că încă mai sunt astfel de centre care să se implice activ în viața persoanelor cu tulburări psihice, dar nu știu eu. Sper din tot sufletul să fie așa!
Cartea poate fi descărcată gratuit de pe site-ul personal al Prof. Univ. Dr. Mircea Lăzărescu, alături de multe alte cărți, articole și idei din notele de jurnal ale cunoscutului profesor, psihiatru și autor.
Aceasta înseamnă că mulţi bolnavi nu se mai internau în clinică sau la spitalele Jebel şi Gătaia, chiar dacă aveau depresii mai pronunţate sau psihoze incipiente. Ci veneau pentru a petrece jumătate de zi la Staţionar, unde tratamentul era supravegheat, iar restul timpului îl petreceau în familie. Chiar şi pacienţii internaţi puteau sta mai puţină vreme instituţionalizaţi, iar ultima perioadă a drumului spre remisiune o petreceau în Staţionarul de zi şi familie. Ulterior, cei ce sufereau de schizofrenie sau de alte psihoze ce necesită un lung tratament supervizat erau îngrijiţi de echipa Centrului de Sănătate Mentală. Aceasta era formată din psihiatru, psiholog, asistent social. Pacienţii veneau lunar la control şi se puteau angrena în diverse programe de resocializare. Dacă existau probleme sociale, la locul de muncă, în familie, cu vecinii, probleme juridice sau de altă natură, intervenea să îl sprijine asistentul social. Psihologul îşi avea şi el obiectivele sale. Ba a fost angajat şi un consilier juridic şi un sociolog, pentru a studia problemele comunitare ce apăreau. La Centrul de Sănătate Mentală, în colaborare cu Staţionarul de zi şi Clinica, se desfăşurau diverse activităţi de club, pentru tinerii schizofreni, pentru alcoolici, pentru bătrâni.
A luat fiinţă un serviciu de ergoterapie ambulatorie, cu ateliere de tâmplărie, artizanat, legătorie, ba chiar şi microasamblări de piese pentru diverse fabrici. Foştii pacienţi ce nu mai puteau fi angajaţi veneau aici să lucreze câteva ore pe zi şi erau remuneraţi. Existau două săli de sport cu activităţi variate. Aveam şi un teren sportiv pe care jucau volei pacienţii internaţi, cei din ambulatoriu, asistenţi şi medici, împreună. Şi nu numai volei. A apărut ideea unei competiţii sportive între clinică şi spitalele Jebel şi Gătaia, cu echipe mixte formate din pacienţi şi personal, care se desfăşurau de două ori pe an, cu câştigarea unei cupe. Se juca tenis de masă, volei, microfotbal, şah, badminton şi altele. O dată pe săptămână era o seară de dans, pentru cei internaţi; exista un cenaclu literar şi o revistă a pacienţilor. Cercul de pictură desfăşura şi el o activitate intensă. Veneau actori de la Teatrul de Stat, muzicieni. Ceea ce însemna că atât Clinica de Psihiatrie, cât şi Centrul de Sănătate Mentală aveau o prezenţă vie în lumea oamenilor de cultură şi a societăţii civile din Timişoara. Astfel de activităţi se desfăşurau şi la spitalele din Jebel şi Gătaia. Cu pacienţii de la ergoterapie ambulatorie făceam împreună excursii de mai multe zile, cu banii câştigaţi de ei. Eram un sistem terapeutic în relaţii interactive cu marea societate. Zidurile acelea sumbre ale azilului, nu doar cele fizice, ci şi cele morale, de atitudine rejectantă, s-au erodat. Ideea de a suferi de o tulburare psihică a ajuns să nu mai fie chiar o catastrofă. Deşi boala tot boală rămâne, indiferent de ce aspect al omului afectează.
Suntem la cumpăna dintre anii ’70 şi ’80.
Cmentariile sunt închise