Psihiatrie Online
afectiuni, cercetare, tratament, opinii

Măsuri de siguranţă medicale şi juridice în cazul persoanelor cu patologie psihiatrică şi comportament cu grad de periculozitate

În prezent, în România există o legislație care acoperă atât infracțiunile săvârșite de făptuitorii cu patologie psihiatrică, cât și faptele antisociale care sunt incluse în legea privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice.

Măsurile de siguranță medicală se situează într-o zonă complexă de interferență medico-legală și de protecție socială, implicând o strânsă colaborare și un flux fluid de informații și persoane între instanțe și instituțiile medico-administrative.

În literatura de specialitate, măsurile de siguranță au fost definite ca fiind „sancțiuni de drept penal constând în măsuri coercitive preventive menite să înlăture o stare de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală”(1). Măsurile de siguranță medicale au un pronunțat caracter de protecție a făptuitorului și un grad redus de coerciție, fiind dispuse și în interesul celor care au intrat în conflict cu legea penală. Prin aceste caracteristici, măsurile de siguranță devin măsuri procedurale.

Spitalizarea medicală involuntară își găsește aplicabilitatea în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, aceasta reprezentând reglementarea-cadru în materia spitalizării nevoluntare(2).

În cazul în care pacienții reprezintă un pericol pentru ei înșiși sau pentru societate, sau nu au conștiința bolii mintale, au un potențial de autoagresiune și heteroagresiune fizică sau verbală, precum și imprevizibilitate, pentru internarea lor este necesară obținerea consimțământului reprezentanților legali(3).

Spitalizarea involuntară poate fi o formă care încalcă drepturile pacientului, dar Legea privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 stabilește clar situațiile în care psihiatrul poate interna un pacient, împotriva voinței acestuia, respectându-i drepturile și demnitatea(4).

Astfel, spitalizarea involuntară poate fi definită ca o spitalizare care se realizează împotriva voinței sau fără consimțământul pacientului.

Măsura de siguranță medicală prevăzută la articolul 248 din Codul de procedură penală urmărește să se asigure că suspectul sau inculpatul nu constituie un pericol pentru sine sau pentru societate.

Măsura poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite două condiții, și anume:

a) starea suspectului/inculpatului

Starea de boală este cauzată și de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, în care se află suspectul/inculpatul. Codul de procedură penală nu definește ca noțiune independentă boala de care suferă suspectul/învinuitul, deși măsurile de siguranță au un pronunțat caracter procesual. În acest sens, se face trimitere la articolul 109 și, respectiv, la articolul 110 din Noul Cod penal(5).

Astfel, potrivit literaturii de specialitate, prin „boală” se înțelege orice afecțiune care îl determină pe suspect sau inculpat să comită acte împotriva societății, acte prevăzute de legea penală.

b) Existența unei stări de pericol(6)

În ceea ce privește definirea stării de pericol în legislația aplicabilă în materie, se poate observa o inconsecvență a legiuitorului, deoarece în articolul 245 din Codul de procedură penală, starea de pericol este pentru societate, în timp ce în articolul 247 este vorba de un pericol pentru siguranța publică. Astfel, putem observa că art. 245 stabilește starea de pericol într-un mod general, extins, adresat societății în ansamblul ei, nefiind precizat și nefiind solicitat a fi precizat de către instanță, în special în ce constă, îngreunând astfel misiunea instanței de a stabili un element cheie pentru o sentință corectă.

În domeniul dreptului penal, condițiile sunt mult mai restrictive în cazul spitalizării, măsura fiind extrem de restrictivă pentru drepturile fundamentale, putând fi comparată cu arestul. Misiunea instanței devine dificilă atunci când aceasta trebuie să precizeze starea de pericol pentru siguranța publică, deoarece această stare de pericol trebuie să fie concretă și actuală. Această formă de reglementare este excesiv de restrictivă, limitând posibilitatea de a dispune internarea medicală doar la acele cazuri în care starea de pericol rezultă din modul concret de manifestare a suspectului sau inculpatului.

În ceea ce privește spitalizarea nevoluntară, este important de menționat că aceasta se va aplica numai după ce au fost epuizate toate încercările de spitalizare voluntară(7,8).

Astfel, în conformitate cu articolul 54 din Legea 487/2002, o persoană poate fi spitalizată prin procedura de spitalizare nevoluntară numai dacă un psihiatru calificat decide că persoana respectivă suferă de o tulburare mintală și consideră că:

  • din cauza acestei tulburări mintale, există un pericol iminent de vătămare a propriei persoane sau a altor persoane;
  • în cazul unei persoane care suferă de o tulburare mintală gravă, neinternarea ar putea duce la o deteriorare gravă a stării sale sau ar împiedica acordarea unui tratament adecvat.

În conformitate cu articolul 56 din Legea nr. 487/2002, cererea de spitalizare nevoluntară a unei persoane se face prin:

  1. medicul de medicină de familie sau psihiatrul care se ocupă de această persoană;
  2. familia persoanei în cauză;
  3. reprezentanții administrației publice locale cu atribuții în domeniul medico-social și al ordinii publice;
  4. reprezentanți ai poliției, jandarmeriei sau pompierilor, precum și de către procuror;
  5. instanța civilă, ori de câte ori consideră că starea de sănătate mintală a unei persoane în cursul procesului ar putea necesita o spitalizare nevoluntară(9).

Pe de altă parte, în cazul spitalizării medicale provizorii prevăzute la art. 248 din Codul de procedură penală, sfera celor care pot solicita acest tip de spitalizare este semnificativ limitată, doar procurorul este cel care se ocupă în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile legale, va înainta judecătorului de drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară de la instanța care ar fi competentă să judece cauza în primă instanță sau o propunere motivată de luare a unor măsuri împotriva inculpatului pentru tratament medical provizoriu(10).

Procedura de judecare a ambelor forme de internare este una urgentă tocmai din cauza necesității de a proteja persoana cu patologie psihiatrică, astfel că în cazul internării nevoluntare în condițiile legii aplicabile, trebuie respectate următoarele termene:

  • în termen de maximum 24 de ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite comisiei documentația necesară pentru propunerea de internare nevoluntară;
  • propunerea de spitalizare nevoluntară este analizată de comisia de spitalizări nevoluntare, în cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după examinarea persoanei respective, dacă acest lucru este posibil;
  • decizia de internare nevoluntară a comisiei de internări nevoluntare va fi înaintată de către conducerea unității medicale, în termen de 24 de ore, la judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea medicală, împreună cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză;
  • procesul se face în regim de urgență, în camera de consiliu.

În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, după notificarea procurorului, judecătorul sesizat stabilește imediat termenul de judecată al propunerii și dispune arestarea suspectului sau inculpatului(11-13).

Soluționarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau a inculpatului, dacă starea de sănătate a acestuia o permite, în prezența unui avocat, ales sau desemnat din oficiu. Atunci când suspectul sau inculpatul este deja internat într-o unitate sanitară și deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea acestuia, în prezența avocatului, în locul în care se află.

Atunci când propunerea nu este însoțită de examinarea medico-legală psihiatrică, instanța sesizată dispune executarea acesteia(14). Diferența față de procedura de spitalizare nevoluntară constă în posibilitatea ca suspectul sau inculpatul să fie asistat de un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt prezentate judecătorului de drepturi și libertăți.

Participarea procurorului este obligatorie, ca și în cazul judecării confirmării spitalizării involuntare.

Judecătorul se pronunță imediat asupra propunerii printr-o decizie.

În ceea ce privește termenul de contestare a celor două măsuri, observăm din nou o diferență, respectiv trei zile de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei absenți în cazul spitalizării nevoluntare, și cinci zile de la pronunțare în cazul spitalizării medicale provizorii.

Diferența majoră între cele două forme de spitalizare rezultă din probele care sunt puse la dispoziția instanței, în vederea deliberării și pronunțării sentinței; spitalizarea nevoluntară se bazează pe evaluarea medicului psihiatru, pe comisia de spitalizare nevoluntară și, în cele din urmă, pe decizia instanței de confirmare a spitalizării nevoluntare, iar spitalizarea medicală provizorie se bazează în întregime pe concluziile și recomandările expertizei medico-legale psihiatrice(15).

Cu toate acestea, chiar și în cazul spitalizării nevoluntare, în timpul procesului, la primul termen, pacientul și reprezentantul său legal sau convențional pot solicita o expertiză medico-legală psihiatrică(16). Cu toate acestea, această probă de expertiză medico-legală psihiatrică nu este utilizată frecvent în soluționarea cazurilor de spitalizare medicală nevoluntară, deoarece soluția instanței se bazează în principal pe decizia comisiei de spitalizare nevoluntară și, de asemenea, nu este utilizată și solicitată frecvent de către pacient sau reprezentantul său.

Punerea în aplicare a celor două măsuri diferă după cum urmează:

Măsura de siguranță a spitalizării medicale se ia printr-o decizie definitivă care se execută prin comunicarea unei copii a dispozitivului și a unei copii a raportului medico-legal către autoritatea de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana, odată ce această măsură a fost luată.

După primirea formularelor de executare de la instanța de executare, autoritatea de sănătate publică este obligată să stabilească unitatea în care va fi internată persoana față de care s-a luat măsura de siguranță și să o comunice instanței de executare, respectiv spitalul de psihiatrie și pentru măsuri de siguranță.

Pentru cazurile în care persoana împotriva căreia s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face prin constrângere, cu sprijinul organelor de poliție locale.

Confirmarea spitalizării nevoluntare de către instanță nu implică sprijinul altor autorități, întrucât persoana pârâtă este deja internată într-un spital de psihiatrie(17).

Încheierea celor două măsuri de detenție confirmă din nou elementele distincte și autentice pe care se bazează acestea. Încetarea spitalizării nevoluntare și confirmarea de către instanță se bazează pe decizia comisiei de spitalizare nevoluntară, care este cea care, în urma examinării pacientului, constată că starea psihică s-a îmbunătățit și, cel mai important, că perspicacitatea bolii este prezentă și dorește continuarea tratamentului.

Încetarea măsurii medicale provizorii este susținută de decizia judecătorului delegat al instanței în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară, care are sarcina de a face verificări periodice, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă spitalizarea medicală este încă necesară(18).

Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie și în cazul încetării acestei măsuri, judecătorul delegat fiind cel care dispune efectuarea acesteia cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea raportului, sesizează instanța în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară pentru a dispune menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii(19).

Interferența celor două tipuri de internare și implicit a materiei de drept civil și penal își are originea în cazurile în care se dovedește că un pacient internat nevoluntar a săvârșit o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, ceea ce ar putea duce la înlăturarea acesteia, sub incidența Legii nr. 487/2002 și includerea în art. 248 din Codul de procedură penală.

Astfel, în situația în care pacientul internat nevoluntar într-un spital de psihiatrie are și calitatea de respondent într-un dosar care are ca obiect internarea medicală temporară, se pot prevedea două situații, menționate mai jos.

Dacă instanța admite prin ordonanță penală internarea medicală temporară prevăzută de art. 248 din Codul de procedură penală, pacientul va fi transferat într-un spital de psihiatrie, iar măsurile de siguranță și internarea nevoluntară încetează. După ce comisia de spitalizare nevoluntară se întrunește, se întocmesc documentele necesare prevăzute la articolul 65 din Legea 487/2002, iar unitatea medicală trimite instanței propunerea de încetare a spitalizării nevoluntare, precizând că aceasta va înceta ca urmare a admiterii măsurii de siguranță a spitalizării medicale.

A doua variantă este reprezentată de cazul în care instanța nu admite propunerea motivată a procurorului de luare a măsurii internării medicale temporare a suspectului sau inculpatului, iar acesta rămâne internat nevoluntar în spitalul de psihiatrie. Ulterior, acesta va fi reexaminat în termen de cel mult o lună și ori de câte ori este necesar, în funcție de starea sa, precum și la cererea medicului curant al pacientului, a reprezentantului legal sau convențional al pacientului și a procurorului, în conformitate cu art. 65, alin. 1, din Legea nr. 487/2002.

În acest caz, spitalizarea nevoluntară vine în sprijinul măsurii prevăzute la articolul 248 din Codul de procedură penală și are ca scop înlăturarea unui potențial pericol pentru societate, pericol pe care făptuitorul, din cauza stării sale de sănătate, nu îl poate înlătura.

Dificultatea aplicării celor două măsuri rezultă din deficiențele textelor legale, uneori ambigue și greu de înțeles și de interpretat atât de către instanțe, cât și de către personalul medical, ceea ce îngreunează și creează dificultăți în aplicarea lor.

Chiar dacă cele două tipuri de internare sunt diferite, atât ca procedură, cât și ca aplicabilitate, atât măsura internării medicale temporare, care se regăsește în domeniul dreptului penal, cât și cea a internării nevoluntare, care se regăsește în domeniul dreptului civil, au un scop comun, și anume protecția persoanelor cu patologie psihiatrică, respectiv dorința de remitere a simptomelor și de creștere a complianței terapeutice.

udemy.com/%20
Sursa: Măsuri de siguranţă medicale şi juridice în cazul persoanelor cu patologie psihiatrică şi comportament cu grad de periculozitate
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More