Manifestările stresului Rolul fiziologic şi indiciile stresului excesiv

Într-o dimineaţă, când Robinson şi tovarăşul său de singurătate, Vineri, băştinaşul salvat din mâinile canibalilor, erau în toiul pregătirilor de plecare cu canoea spre continent, au avut neplăcuta surpriză să fie vizitaţi de o ceată numeroasă de sălbatici de pe insula vecină. Aceştia, ca de obicei, aduseseră câţiva captivi, pentru a-i devora. După o dificilă deliberare, Robinson şi slujitorul său, înarmaţi până în dinţi cu toate armele încărcate, s-au năpustit asupra sălbaticilor.

Luaţi prin surprindere, aceştia au oferit un spectacol tragicomic. La auzul primelor împuşcături, cei mai mulţi au sărit ca arşi, zăpăciţi, neştiind ce să creadă şi încotro s-o apuce. Alergau în toate direcţiile, cuprinşi de panică, urlând ca nebunii. Trei sau patru dintre băştinaşi s-au prăbuşit ca paralizaţi la pământ, înfricoşaţi de zgomotul focurilor de armă. Vreo câţiva dintre ei, mai cu prezenţă de spirit, dar la fel de îngroziţi, au gonit spre canoe, cu gând să-şi scape pielea de primejdia neînţeleasă.

Dintre toţi băştinaşii – erau câteva zeci –, unul s-a angajat în luptă directă, corp la corp cu atacatorii. Deznodământul luptei le-a fost favorabil lui Robinson şi devotatului său slujitor.

Să observăm cât de diferite pot fi reacţiile oamenilor la aceeaşi ameninţare si care sunt manifestările stresului. Majoritatea sălbaticilor atacaţi au acţionat instinctiv, după cum spune şi proverbul: „Fuga e ruşinoasă, dar sănătoasă”. O altă parte au fost copleşiţi de pericolul total necunoscut şi astfel, chiar dacă au reacţionat intens, au făcut-o fără folos. În sfârşit, unul dintre sălbatici s-a mobilizat pentru a se împotrivi duşmanilor.

Rolul stresului în situaţii critice

Experimentele pe animale de laborator au arătat că, atunci când se confruntă cu o ameninţare, animalele adoptă fie o atitudine de luptă, de întâmpinare agresivă a pericolului, fie una de fugă, adică de evitare a acestuia.

Cele mai evidente modificări care apar în organism în situaţii de urgenţă sunt creşterea frecvenţei bătăilor inimii şi respiraţiei, dilatarea vaselor de sânge din muşchii scheletici şi altele. Cercetătorul care a abordat cu multă pasiune studiul reacţiilor declanşate de sistemul nervos vegetativ în situaţii de urgenţă a fost Walter B. Cannon.

Marele fiziolog american a deschis orizonturi noi de înţelegere cu privire la probleme medicale deosebit de importante cum ar fi şocul hemoragic şi traumatic sau homeostazia. Cannon şi-a început primele experimente încă din al doilea an de studenţie la Universitatea Harvard. El a alimentat mai multe pisici cu hrană în care a amestecat o substanţă radioopacă inventată chiar de el. Apoi a observat mişcările musculaturii stomacului cu ajutorul aparatului Roentgen.

Foarte curând a descoperit că „mişcările stomacului erau inhibate ori de câte ori pisica arăta semne de teamă sau furie”. Reacţiile survenite la om în caz de pericol iminent au acelaşi rol şi, în esenţă, au aspect asemănător, deşi prezintă o mai mare complexitate din punct de vedere psihologic.

Manifestările stresului – fiziologie

Organele de simţ transmit în permanenţă spre creier semnale despre realităţile înconjurătoare. Odată ce percepe, pe baza semnalelor primite, că individul are de-a face cu o situaţie ameninţătoare, creierul trimite mai departe, la muşchii scheletici, la muşchiul inimii şi la cei ai vaselor de sânge, la glandele suprarenale, la ficat etc., mesaje de alertă pe calea nervilor şi prin intermediul hormonilor.

Mesajele transmise prin structurile nervoase se propagă rapid şi direct la organele ţintă. Semnalele transmise prin circulaţia sanguină cu ajutorul hormonilor se propagă mai lent şi pot să persiste un timp mai îndelungat.

Walter Bradford Cannon s-a născut în localitatea Prairie du Chien, statul Wisconsin, pe data de 19 octombrie 1871 şi a trăit până în 1945. A fost captivat încă din adolescenţă de domeniul biologiei, urmărind disputele iscate între adepţii teoriei evoluţioniste a lui Darwin şi reprezentanţii concepţiei tradiţionaliste.

După o perioadă de conflicte cu substrat ideologic, care l-au determinat să se detaşeze făţiş de credinţa religioasă a părinţilor săi, atitudinea sa faţă de religie s-a domolit după ce şi-a găsit un mentor cu vederi mai largi, în persoana unui pastor unitarian. După absolvirea cu brio a liceului, şi-a continuat studiile la Colegiul Harvard şi apoi la Facultatea de Medicină cu acelaşi nume.

Înclinaţiile sale în domeniul cercetării medicale se concretizează încă din primii ani ai studenţiei nu doar prin eforturi perseverente, ci chiar prin rezultate remarcabile. În 1896, Cannon şi-a început investigaţiile inedite, în cursul cărora a utilizat proaspăt descoperitele raze X, pentru a observa mecanismul deglutiţiei şi mişcările contractile ale stomacului. Utilizarea în premieră a substanţelor de contrast în radiologia gastro-intestinală este un rod al primelor sale eforturi pasionate în laboratorul de fiziologie.

Cu toate că scopul iniţial al cercetărilor lui Cannon era de a evidenţia mecanica deglutiţiei şi a peristalticii tubului digestiv în timpul hrănirii, spiritul de observaţie l-a condus pe tânărul Cannon la o descoperire într-un domeniu cu totul diferit, şi anume efectul emoţiilor asupra aparatului digestiv în particular şi asupra corpului în general.

Walter Cannon mărturiseşte el însuşi într-una dintre scrierile sale autobiografice:

„Întregul scop al eforturilor mele a fost de a vedea undele peristaltice şi de a învăţa efectele acestora. Doar după un anumit timp am observat că absenţa activităţii era însoţită de semne de perturbare, iar când se reinstala liniştea, undele reapăreau cu promptitudine. Această observaţie, un dar pentru eforturile mele, a condus la o serie lungă de studii asupra efectelor emoţiilor puternice asupra organismului. Prin mintea mea a fulgerat gândul că aceste schimbări ar putea fi frumos integrate, dacă sunt concepute ca o pregătire a corpului pentru un efort extrem fie în vederea evitării pericolului prin fugă, fie pentru înfruntarea lui prin luptă. Inhibiţia activităţii digestive prin stimulare emoţională era întreruperea unui proces neesenţial în situaţii urgente, de viaţă şi de moarte, care ar fi consumat resursele sanguine necesare de urgenţă în altă parte.”

Investigaţiile sale în ce priveşte hormonii eliberaţi de glandele medulosuprarenale au dus la conturarea reacţiei de „luptă sau fugă”, cu o importanţă majoră în înţelegerea reacţiei de stres.

Primeşte titlul de medic în 1900. În acelaşi an, devine membru al Societăţii Americane de Fiziologie şi instructor în cadrul Departamentului de fiziologie al Facultăţii de medicină Harvard.

O altă contribuţie majoră pe tărâmul descoperirilor ştiinţifice a fost aprofundarea conceptului de homeostazie a organismului, o teorie fundamentală în medicină şi biologie. În anii 1930, a scris cartea intitulată „Înţelepciunea corpului”, o descriere fascinantă a mecanismelor şi forţelor al căror joc concertat asigură menţinerea echilibrului intern al organismului.

În această carte, autorul descrie fenomenele uimitoare care se desfăşoară clipă de clipă în mediul intern al corpului, cum ar fi de pildă reglarea conţinutului de apă, glucoză sau sare din vasele sanguine, spaţiul interstiţial şi celular. Cannon reuşeşte să zugrăvească într-un limbaj ştiinţific, dar în acelaşi timp cuceritor, minunile ce se petrec în structurile biologice, procesele reparatoare şi o mulţime de alte reglaje subtile ce au loc în permanenţă, fără ca noi să fim câtuşi de puţin conştienţi de ele.

În timpul Primului Război Mondial, studiază în condiţii dramatice şocul hemoragic. După încheierea războiului, preocupările sale continuă cu studiul mediatorilor chimici ai transmiterii impulsului nervos şi bazele fiziologice ale trăirilor afectiv-emoţionale. Walter B. Cannon nu s-a remarcat doar pe tărâm strict ştiinţific.

Pe lângă un prolific program de cercetare şi o intensă activitate pedagogică, el s-a implicat în viaţa socială şi politică a vremii sale. A luptat cu multă dăruire pentru promovarea cercetării ştiinţifice şi a cooperării între naţiuni, indiferent de ideologie. Crezul său religios îl făcea să simtă că e de datoria lui să vorbească şi să acţioneze împotriva nedreptăţii.

După cum mărturiseşte Karl Deutsch, Cannon a lăsat ca moştenire generaţiilor omenirii mult mai mult decât informaţii cu privire la mecanismele complexe care se desfăşoară în corpul omenesc. Marele savant „clarifică responsabilitatea morală a fiecărui om de ştiinţă de a-şi asuma un rol activ ca cetăţean şi ca lider în ce priveşte marile decizii politice şi spirituale ale vremii…”.

Nu în ultimul rând, Cannon considera că religia trebuie să aibă o influenţă pozitivă asupra condiţiei omenirii, iar credincioşii trebuie să contribuie practic la rezolvarea problemelor complexe şi la alinarea suferinţelor oamenilor.

Faza de alertă

În cadrul reacţiei de stres, cercetătorii au evidenţiat mai multe etape. Fenomenele observate de Cannon în cadrul experimentelor făcute pe pisici se încadrează în prima fază a sindromului general de adaptare, descris ulterior de Hans Selye. Această primă fază a mai fost numită şi „reacţia de alertă”, sau „reacţia imediată de stres”. Ea este de durată relativ scurtă şi este mai uşor de recunoscut, pentru că se manifestă intens.

Componenta fizică

În cursul reacţiei de alertă, asistăm la o serie de modificări fiziologice, în principal reprezentate pe de o parte de intensificarea activităţii unora dintre sistemele şi aparatele organismului, iar pe de altă parte de reducerea la minimum a altor funcţiuni.

Pe de o parte, se pot observa creşterea ritmului bătăilor inimii, creşterea tensiunii arteriale, creşterea ritmului respiraţiei, dilatarea pupilei, creşterea nivelului de glucoză din sânge, creşterea tonusului muscular (muşchii sunt mai încordaţi) etc. Pe de altă parte însă, există organe – cum ar fi de pildă cele digestive – a căror activitate este suspendată sau atenuată.

Observaţiile extraordinare ale lui William Beaumont, un medic militar din armata SUA, au adus date extrem de valoroase în acest sens. În 1822, Alexis St. Martin, un canadian vorbitor de limbă franceză, a fost împuşcat accidental în stomac. Glonţul îi zdrobise o coastă şi îi perforase nu doar plămânul stâng şi diafragmul, ci şi stomacul. Dr. Beaumont a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i salva viaţa, dar era destul de rezervat în ce priveşte soarta pacientului.

În ciuda acestor previziuni pesimiste, rănitul a supravieţuit şi s-a refăcut cu o foarte interesantă excepţie. St. Martin a rămas cu o fistulă stomacală, adică un orificiu prin care stomacul comunica direct cu mediul exterior. Dr. Beaumont a realizat că aceasta era o ocazie unică pentru observarea funcţiei digestive a stomacului şi a făcut cu pacientul său o înţelegere care îi permitea să facă anumite experimente contra cost. Astfel, prin fistula respectivă, dr. Beaumont a putut să urmărească contracţiile peristaltice ale musculaturii gastrice, aciditatea sucului gastric şi influenţa acesteia asupra digestiei alimentelor.

Mai mult, dr. Beaumont a remarcat şi modificările mucoasei gastrice survenite în momentele în care pacientul simţea diferite stări sufleteşti. Printre altele, a constatat cu uimire că, atunci când domnul St. Martin era înfricoşat, mânios sau nerăbdător, culoarea mucoasei stomacului devenea foarte palidă şi producea o cantitate mai mică de suc gastric.

Dacă mucoasa stomacală a băştinaşilor atacaţi de Robinson ar fi putut fi examinată cu ajutorul unui aparat endoscopic modern, s-ar fi putut observa aceleaşi reacţii tipice primei faze a reacţiei de stres.

Astăzi se ştie că în cursul fazei de alertă a stresului au loc modificări complexe în tot tubul digestiv, toate fiind corelate cu adaptările necesare confruntării cu situaţia ameninţătoare.

Componenta psihică

Pe de altă parte au loc modificări la nivelul proceselor psihice. Iată câteva dintre cele mai semnificative manifestări sub aspect psihologic: atenţia creşte la maximum, simţurile trec brusc într-o stare de alertă şi, de obicei, pot să se trezească subit o mulţime de emoţii, mai mult sau mai puţin intense, ca de exemplu: teama, groaza, mânia, îndârjirea, disperarea şi multe altele. Menirea tuturor acestor reacţii este de a ne ajuta să depăşim situaţia critică de scurtă durată cu care ne confruntăm.

O ilustraţie vie a multora dintre aceste manifestări psihice, dar nu numai, o putem regăsi într-un episod din aventurile lui Robinson. După mai bine de cincisprezece ani de trai în deplină izolare, aventurierul face o descoperire şocantă. Într-una din zile, pe la amiază, când se întorcea din inspecţia regulată pe care o făcea în micul golf unde îşi adăpostea piroga de construcţie proprie, s-a întâmplat să descopere pe mal urma unui picior de om. Pentru câteva clipe, a rămas ca trăsnit, ca şi când ar fi văzut o nălucă. Cu simţurile încordate la maximum privi şi ascultă în jur. Nu reuşi să desluşească vreun zgomot sau vreo mişcare. După ce inspectă locul şi împrejurimile, negăsind niciun alt semn de prezenţă umană, porni tulburat spre casă. Era atât de agitat, încât nici nu mai ştia cum a ajuns. Cert este că la fiecare pas se uita înapoi. Era de-a dreptul înfricoşat. I se părea că după fiecare tufiş sau copac se ascundea cineva şi fiecare buturugă i se părea o fiinţă vie.  

Faza de rezistenţă

Dacă stresorul continuă să acţioneze asupra individului, organismul trece de obicei într-o a doua fază a reacţiei de stres: faza de rezistenţă. Această fază mai este numită şi fază de adaptare. Pe durata acesteia, stresorii persistă, însă modificările caracteristice fazei de alertă, se diminuează sau se sting până la dispariţie, organismul luptând mai mult sau mai puţin eficient în vederea contracarării factorului stresor.

Aşa a evoluat şi reacţia lui Robinson după sperietura de pe malul oceanului. S-a furişat în refugiul său mai îngrozit decât un iepure în desişul pădurii sau o vulpe în vizuina ei. În orele care au urmat, l-au năpădit cele mai urâte scenarii şi nu-şi putea înfrâna imaginaţia. N-a închis un ochi toată noaptea. Încet, încet, şi-a venit în fire şi a început să gândească mai cu noimă. După trei zile şi trei nopţi, Robinson şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit din fortăreaţa sa. Hrana era deja pe terminate şi îndatoririle gospodăriei nu mai sufereau amânare. După ce şi-a făcut un plan amănunţit, Robinson şi-a dedicat următoarea perioadă a şederii sale măsurilor necesare pentru cazul probabil al unei vizite neaşteptate a unor sălbatici. După un timp, deşi era mai prevăzător în toate acţiunile sale, viaţa lui a intrat, în cele mai multe privinţe, în făgaşul obişnuit.

Majoritatea oamenilor se adaptează la solicitările mai intense şi reuşesc să facă faţă, o perioadă mai scurtă sau mai lungă, noilor condiţii provocatoare. Atât timp cât o persoană reuşeşte să facă faţă situaţiei stresante, ea va rămâne în această a doua fază.

Faza de epuizare

Dacă durata solicitărilor sau multitudinea factorilor stresori depăşeşte resursele adaptative ale organismului, individul intră în a treia fază a reacţiei de stres, faza de epuizare. Persoanele predispuse la reacţii exagerate faţă de stresori obişnuiţi pot experimenta o reacţie de alertă prelungită, nereuşind de fapt să ajungă în faza de adaptare.

Această extindere a fazei de alertă poate precipita faza de epuizare, datorită solicitării intense a metabolismului. Scăderea resurselor funcţionale ale organismului aduce cu sine o susceptibilitate mai mare faţă de boli sau, în cazuri extreme, poate duce chiar la moarte.

Stresul necesar şi în situaţiile obişnuite

Stresul a fost comparat cu tensiunea din corzile unui instrument muzical. Pentru a cânta bine, corzile unei viori trebuie să fie suficient de întinse. O coardă prea întinsă riscă să se rupă. Pe una prea moale, arcuşul nu va putea produce sunetele dorite. O altă comparaţie, inspirată din domeniul navigaţiei oceanice, este aceea cu pânzele umflate de vânt. Corabia ajunge cel mai repede la destinaţie dacă vântul suflă cu intensitate potrivită, menţinând în tensiune pânzele ambarcaţiunii.

În absenţa vântului, pânzele vor atârna relaxate, iar corabia nu va înainta. Pe de altă parte, un vânt năprasnic, cum se întâmplă de multe ori în caz de furtună puternică, poate să rupă pânzele sau chiar catargul, punând în primejdie nu numai călătoria, dar şi viaţa echipajului aflat la bord.

Stresul este indispensabil pentru o viaţă normală, activă, productivă. Cei mai mulţi experţi în probleme de stres sunt de acord că un nivel moderat de stres creşte performanţa. Un nivel prea scăzut de stres scade motivaţia şi limitează indirect performanţa. Când presiunea exercitată de stresori este moderată, performanţa creşte până ce ajunge la un nivel maxim. Acest nivel este considerat nivelul optim. Dacă stresul creşte mai mult sau dacă este prelungit, performanţa scade din nou. Această relaţie dintre stres şi performanţă este exprimată grafic printr-o linie curbă sub formă de clopot.

Eustres şi distres

Pentru a face deosebirea între stresul cu efecte benefice şi cel cu efecte negative, Selye a introdus doi termeni derivaţi: eustres şi distres. Stresul careacţionează ca o forţă pozitivă, motivatoare, a fost numit eustres, adică stres pozitiv sau „bun”. Stresul care are efecte negative a fost numit distres, adică stres negativ sau „rău”. Caracterul constructiv sau distructiv al stresului nu este determinat de natura plăcută sau neplăcută a agentului stresor, cât mai ales de intensitatea şi de durata lui.

Indicii fizice ale stresului excesiv

Există numeroase indicii care ne atrag atenţia asupra posibilităţii expunerii la stres excesiv. Dintre indiciile corporale, merită să notăm următoarele: cefaleea (durerile de cap), durerile toracice (angina pectorală), palpitaţiile, creşterea tensiunii arteriale, dispneea (senzaţia de lipsă de aer), durerile musculare (de spate sau gât), uscăciunea gurii, indigestia, constipaţia sau diareea, durerile de stomac, senzaţia de balonare, transpiraţia excesivă generală sau la nivelul palmelor, oboseala generală, insomnia, creşterea sau scăderea în greutate, tulburările de erecţie sau apetit sexual etc.

Un raport al Asociaţiei Americane de Psihologie arată că mai mult de trei sferturi dintre americani (77%) au avut simptome fizice atribuite stresului din ultima lună, şi anume: 51% au acuzat oboseală; 44%, dureri de cap; 34%, indigestie; 30%, tensiune musculară; 23%, tulburări ale poftei de mâncare; 15%, tulburări ale impulsului sexual şi altele. La aceste acuze se mai adaugă faptul că aproape jumătate dintre adulţi (48%) suferă de insomnie datorită stresului.

Indicii psiho-emoţionale

Pe lista celor mai reprezentative indicii psiho-emoţionale, figurează următoarele: anxietatea, neliniştea, îngrijorarea, iritabilitatea, stările de deprimare, tristeţea, mânia, labilitatea emoţională, simţămintele de nesiguranţă, tulburările de atenţie şi concentrare, tulburările de memorie, dificultatea în luarea unor decizii, simţămintele de frustrare, nemulţumire, ostilitate şi/sau vinovăţie, tendinţa de a vedea numai partea proastă a lucrurilor etc.

Sonjajul menţionat mai sus a evidenţiat că aproape la fel de mulţi americani (73%) au resimţit în ultima lună simptome de ordin psihic, printre care: iritabilitate şi mânie (50%), nervozitate (45%), labilitate emoţională (36%).

Sub stres, memoria ne poate juca feste

Într-un interviu acordat postului de ştiri CBS a doua zi după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, Tom Kenney, membrul unei echipe de intervenţie rapidă a Agenţiei Federale pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă (FEMA) din SUA, a făcut o declaraţie care a stârnit controverse extrem de vii. Voluntarul FEMA i-a spus reporterului că echipa lui a sosit la New York luni seara, adică în seara dinaintea dezastrului.

De atunci şi până astăzi declaraţia lui Tom Kenney a fost întoarsă pe toate părţile, iar interviul este disponibil până astăzi pe internet. Înregistrarea este socotită de mulţi comentatori o dovadă a faptului că guvernul SUA fusese la curent cu evenimentele tragice care aveau să se întâmple, o piesă de rezistenţă a complicatului puzzle care încearcă să dezvăluie o monstruoasă conspiraţie aflată în spatele atacului asupra turnurilor gemene din New York.

Oficialii agenţiei au dat dezminţiri, susţinând că echipa de intervenţie din care făcea parte Tom Kenney a fost mobilizată din Massachusetts doar după consumarea atacului şi că cei 62 de voluntari au ajuns la faţa locului în seara de marţi, 11 septembrie, şi au pus afirmaţiile neconcordante ale voluntarului pe seama oboselii şi condiţiilor extreme în care acesta se afla la momentul respectiv.

Într-adevăr, sub impactul psihologic iniţial al ştirilor din mass-media, după convocarea de maximă urgenţă şi deplasarea împreună cu echipa, după oboseala acumulată pe parcursul orelor nenumărate de căutare a posibililor supravieţuitori în ruinele fumegânde, a confunda ziua de luni cu cea de marţi şi cea de marţi cu cea de miercuri pare plauzibil, mai ales că acest lucru s-a întâmplat în timpul unui interviu luat în condiţii de teribilă presiune psihică, zgomote şi sub lumina orbitoare a reflectoarelor.

Un reporter de la un ziar din Boston a reuşit să dea de urma soţiei lui Kenney, care a confirmat data reală a plecării. Mai mult, a explicat că soţul ei afost supus unor condiţii extrem de stresante în zilele acelea şi a adăugat, cu o doză de umor, că nu era prima oară când Tom încurca zilele.

Indicii comportamentale

În categoria indiciilor comportamentale pot fi întâlnite: excesul alimentar sau neglijarea meselor, izbucnirile de mânie necontrolate, apariţia sau exacerbarea unor ticuri, onicofagia (roaderea unghiilor), scrâşnirea dinţilor, pocnirea degetelor sau alte ticuri asemănătoare, consumul abuziv de alcool sau droguri, creşterea numărului de ţigări fumate, tendinţa crescută de a participa la jocuri de noroc sau de implicare în situaţii cu risc mărit, tendinţa de izolare socială, ruperea unor relaţii cu cei apropiaţi, relaţiile conflictuale cu cei din jur, insatisfacţia profesională, scăderea eficienţei în muncă, sustragerea nemotivată de la îndatoririle obişnuite, surmenajul etc.

Merită remarcat, în acest punct, ecoul pe care l-au avut „necontenitele primejdii, îngrijorări şi nelinişti” sub a căror povară apăsătoare şi-a trăit Robinson viaţa ca urmare a descoperirii urmei de pe marginea oceanului. Este demn de toată atenţia felul în care personajul lui Defoe conştientizează nu doar schimbarea tabieturilor zilnice, ci chiar şi a priorităţilor fundamentale ale vieţii.

Teama permanentă de a nu fi luat prin surprindere şi grija de a nu atrage atenţia asupra lui în timpul activităţilor obişnuite i-au tăiat pofta de a se mai ocupa de toate amenajările şi îmbunătăţirile pe care avusese de gând să le aducă traiului său.

Grija cea mai importantă devenise acum siguranţa. Nu-şi mai permitea să bată un cui sau că cioplească o scândură, ca să nu facă zgomot. Din aceleaşi motive, evita să folosească armele de foc sau să aprindă focul, ca nu cumva fumul vizibil de la mare distanţă să-i trădeze prezenţa.  

Indicii în planul convingerilor filozofice şi religioase

Stresul poate să afecteze şi cele mai profunde straturi ale sufletului uman. Tocmai de aceea, n-ar trebui neglijate nici indiciile care apar pe plan spiritual-religios. Sub impactul unor evenimente critice de viaţă, în mintea multor oameni se pot acutiza marile întrebări existenţiale şi pot să apară transformări, mai subtile sau mai evidente, în ce priveşte convingerile filozofice şi religioase. Iată în acest sens câteva exemple: pierderea sau zdruncinarea convingerilor religioase, pierderea sensului vieţii, tendinţa de a-L acuza pe Dumnezeu pentru diferitele probleme întâmpinate etc.

Stresul prelungit, trezit şi întreţinut de urma descoperită în nisip, n-a lăsat neatinsă nici dimensiunea spirituală a vieţii lui Robinson. Cu mâhnire, el recunoaşte că în acei doi ani în care a trăit sub spectrul fricii, stăpânit de o permanentă nelinişte, sufletul său se destrăma încetul cu încetul, iar groaza care l-a urmărit fără încetare a avut o influenţă nedorită şi asupra sentimentelor sale religioase. Copleşit de groaza de a cădea în mâinile duşmanului, nu găsea răgaz, nici linişte sufletească pentru meditaţie şi rugăciune.

Marea majoritate a indiciilor fizice, psiho-emoţionale, comportamentale enumerate mai sus, pot să apară şi în contextul unor cauze medicale, mai mult sau mai puţin legate de stres. Drept urmare, ele nu trebuie considerate ca dovezi certe ale prezenţei stresului, ci, aşa cum am menţionat mai sus, ca indicii ale unei posibile expuneri la stres excesiv, respectiv ale unei adaptări necorespunzătoare la solicitări.

Situaţii de urgenţă

Specialiştii consideră că în faza de epuizare pot să apară anumite semnale de avertizare faţă de care trebuie luate măsuri în regim de urgenţă. Printre cele mai importante semnale din această categorie se numără: simţămintele de disperare şi/sau simţămintele de neajutorare, tentaţia de a abandona totul, gândurile de sinucidere, deteriorarea marcată a capacităţii de interacţiune socială şi afectarea severă a capacităţilor profesionale.

Autor: Conferențiar Dr. Valentin Nădășan, UMFST ”George Emil Palade”, Târgu Mureș.

Text preluat cu acordul autorului. Volumul Faţă în faţă cu stresul: o aventură în lumea stresului cu Robinson Crusoe a fost publicat în anul 2009 la Editura Viață și Sănătate. 

Cu toate că acest text a fost scris în urmă cu mai bine de un deceniu (unele date și informații putând suferi modificări în acest interval de timp), principiile și ideile prezentate pot fi aplicate în orice vreme.