De ce „Folosim 10% din creier” este doar un mit?

Am primit recent un comentariu la una din pozele mele de profil care spunea că ”din păcate, folosim doar 10 procente din creier. Am dreptate?”. Evident, răspunsul meu a fost ”nope” și un link către wikipedia pentru a susține răspunsul.

Deși mitul a apărut pe la începutul secolului 20 și a fost ”demontat” destul de rapid, statisticile ne arată că peste jumătate din populație încă mai crede acest mit. De vină ar fi filmele și cultura populară care promovează ideea că omul ar avea un potențial enorm dacă și-ar folosi 100% din creier (vezi Limitless, Lucy etc – eu încă n-am văzut Lucy, dar după multele recomandări pe care le-am primit, probabil o să-mi fac timp să-l vizionez în seara asta).

De unde a apărut acest mit?

La sfârșitul secolului 19, un psiholog american a descoperit un copil cu calități de ”geniu” (un IQ aproximat între 250-300) și susținea că mintea umană folosește doar o fracțiune din potențialul ei (ipoteză destul de plauzibilă, dar imposibil de demonstrat). Apoi au venit alții care au dat și un procentaj – ”10%” – și încet, încet, cultura populară a preluat această idee și a rămas întipărită în ”acele 10% utilizabile” ale minților oamenilor până în ziua de azi.

O altă sursă a acestui mit a fost numărul mare de cercetări de la începutul secolului 20 în care s-au descoperit ”neuronii locali” sau celulele gliale, niște celule fără o funcție specifică la momentul acela și care ocupă o mare parte din creier. Chiar dacă astăzi încă nu s-au descoperit în totalitate rolurile și funcțiile celulelor gliale, de-a lungul timpului s-a aflat că ele au un rol important în funcționarea creierului, alături de neuroni.

Cât la sută folosim din creier?

Răspunsul corect ar fi 100%. Barry Gordon, un neurolog de la John Hopkins, declară fără echivoc:

”Hai să o luăm în felul următor: creierul reprezintă 3% din greutatea corpului și folosește 20% din totalul energiei necesare pentru funcționarea organismului. Noi folosim fiecare parte din creier și aproape tot creierul este activ non-stop”, chiar și atunci când dormim.

Toate studiile din ultimii 80 de ani ne arată că orice fel de leziune la orice nivel sau regiune a creierului – accident vascular, traumatism sau alte boli – poate să producă efecte devastatoare.

Iar imagistica mai aduce un argument la faptul că noi folosim întregul creier. ”Numeroasele tipuri de imagistică folosite pentru studierea creierului dovedește că nici o zonă din creier nu este inactivă”, declară Dr. Rachel C. Vreeman și Dr. Aaron E. Carroll (creatorul HealthCare Triage) într-un articol interesant din NewYorkTimes – ”Mituri medicale pe care chiar și doctorii le cred”.

Atunci de ce sunt oameni mai inteligenți și alții… mai puțin inteligenți?

Asta ne întrebăm în fiecare zi, unii doar în gând, alții cu voce tare. Am vorbit recent cu un prieten care mi-a spus că vrea să scrie un articol pe blogul lui despre proști. De ce toată lumea e proastă, doar noi deștepți? Care ar fi criteriul pe care l-am folosi pentru a-i cataloga pe ceilalți în acest fel? El cred că o să abordeze problema puțin mai filozofic, dar eu o să-i fac un preambul mai științific.

Am citit mai demult o carte care trata tocmai varietatea capacităților noastre cognitive, numită ”Inteligența – foarte scurtă introducere”. E destul de scurtă (150 de pagini) și veche (2001), dar definește foarte interesant inteligența, ne spune ce se întâmplă cu abilitățile mintale atunci când îmbătrânim, dacă sporește inteligența de la o generație la alta, dacă diferențele de inteligență sunt rezultatul genelor sau al mediului și dacă, la urma urmei, contează inteligența? (există chiar și un capitol care are titlul ”De ce sunt unii oameni mai inteligenți decât alții?” – Cap 3).

Deoarece inteligența este un concept foarte complex și se scriu zeci, poate sute de pagini în fiecare zi despre acest subiect, o să încerc să punctez ideile principale referitoare la inteligență:

• provine din asocierea de termeni latinești ”inter” și ”legere”, care înseamnă a stabili legături
• încă nu există o definiție clară a inteligenței, dar în 1994 s-a întocmit o listă de 25 enunțuri care condensau tot ce se cunoaște despre inteligența umană, semnate de 52 de cercetători celebri. Primul enunț a fost următorul:
  

  Inteligența este o capacitate mentală foarte generală care implică, printre altele, abilitățile de a judeca, de a planifica, de a rezolva probleme, de a gândi abstract, de a înțelege idei complexe, de a învăța repede și de a învăța din experiență. Nu este vorba numai despre cunoștințele livrești, despre abilități academice restrânse sau despre perspicacitatea la teste. Ea reflectă mai degrabă o capacitate mai amplă și mai profundă de a înțelege ceea ce ne înconjoară – de a ”sesiza”, a ”pricepe” cum stau lucrurile și a ne ”da seama” ce e de făcut.

• se măsoară (sau se încearcă a fi măsurată) cu ajutorul testelor de inteligență, al căror rezultat ”IQ/QI – coeficient de inteligență” stabilește nivelul unui individ (printre primii termeni folosiți pentru a clasifica inteligența sub limita normală au fost cretin, imbecil și idiot.
• nu se cunoaște un procent exact care să determine heritabilitatea inteligenței, dar în general este acceptată ideea că jumătate este determinată genetic, iar cealaltă jumătate este influențată de mediu.

Concluzia: dacă nu te-ai născut inteligent, poți să devii… și viceversa.