Diavolul pe care-l cunoști – povestiri despre cruzimea și compasiunea umane
De fiecare dată când vizităm Marea Britanie, eu și soția mea avem o tradiție. Cumpărăm (cel puțin) o carte. De data asta am luat mai multe, dar soția și-a ales ”The Devil You Know. Encounters in Forensic Psychiatry”. Și am început să o citesc și eu. Nu o ratați!
Psihiatrii sunt doctorii care se îngrijesc de singura componentă a corpului uman care votează.
Asta a fost fraza din introducere care m-a prins. Ideea că psihiatria are un rol social extrem de important nu este nouă. Dar, din păcate, nu prea este băgată în seamă. Încă avem sentimentul acela amestecat de înfiorare și caterincă atunci când auzim de psihiatrie.
Cartea doamnei doctor Gwen Adshead încearcă să disece elegant mintea violentă. Cum? Prin 12 prezentări de caz, portrete ale pacienților cu care a avut ocazia să lucreze în spitalele din Marea Britanie (majoritatea internați la Broadmoor).
Într-o zi vorbeam din nou despre coșmarurile sale și, în acel context, l-am întrebat dacă putem reveni asupra a ceea ce îmi spusese despre „comportamentul abuziv” al tatălui său – o expresie pe care el o folosise. Am observat cum chipul lui Tony se întuneca; sprâncenele sale stufoase s-au unit și mi-a aruncat o privire înverșunată. M-am simțit anxioasă, dar și derutată. Eram convinsă că descrise cruzimea tatălui său în acel mod, așa că presupusesem că termenul era unul acceptabil pentru el. Ceea ce nu înțelesesem era că folosirea de către mine a cuvintelor sale le conferea acestora o realitate pe care el nu o putea suporta; era prea mult identificat cu tatăl său, iar cuvintele lui rostite de mine îl tulburaseră. Mâinile sale au apucat marginea mesei dintre noi, cu nodurile degetelor albindu-i-se. Aproape am tresărit, temându-mă că va răsturna masa.
Eu am început cartea în limba engleză, dar am descoperit ulterior că există și varianta tradusă de Editura Trei, o editură tare dragă mie. Mai jos aveți link pentru ambele variante:
(folosiți codul ”psihiatrie20” la comanda de la BooksExpress pentru a beneficia de o reducere de 20%).
Recenzie – Rosamund Urwin (TheTimes.co.uk)
Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, WH Auden scria că „răul este nespectaculos și întotdeauna uman, ne împarte patul și mănâncă la propria noastră masă”. Aceasta este teza directoare a cărții doctorului Gwen Adshead: deși am dori să credem că cei care comit acte depravate – crimă, abuz sexual asupra minorilor, violență extremă – sunt monștri, în realitate ei nu sunt atât de departe de noi toți. Ultima ei replică este aproape un avertisment: „Nu putem face nimic fără harul lui Dumnezeu.”
Adshead, psihiatru medico-legal și psihoterapeut care a lucrat la Broadmoor, a avut o fereastră spre cele mai întunecate minți de-a lungul întregii sale cariere. Își consideră pacienții drept „supraviețuitori ai unui dezastru”, dar ei sunt dezastrul, iar ea și colegii ei sunt primii care răspund.
Cele 11 capitole ale cărții se concentrează fiecare pe un singur pacient. Astfel, există „Tony”, un chelner homosexual care a ucis tineri; „David”, un medic de familie care joacă golf și care are o predilecție pentru imaginile cu abuzuri sexuale asupra copiilor și „Charlotte”, membră a unei bande care a omorât în bătaie un om al străzii.
Adshead își exprimă opiniile cu privire la probleme mai largi: răul pe care tăierile din serviciile de sănătate mintală l-au provocat în serviciile de sănătate mintală; modul în care întemnițăm prea mulți oameni „pentru a hrăni apetitul publicului pentru pedeapsă” și de ce majoritatea criminalilor sunt bărbați („așteptările legate de rolul masculin înseamnă că pragul pentru utilizarea violenței este coborât, astfel încât aceasta devine [mai] „normală””).
A scris cartea împreună cu Eileen Horne, o autoare și prietenă. Este o colaborare bună. Am intervievat-o pe Adshead acum nouă ani la Broadmoor și am comparat-o atunci cu un profesor de epistemologie, deoarece își alegea fiecare cuvânt cu atâta grijă și părea atât de laudabil de sagace și temperată. Cartea a captat acea voce: retorica exagerată este întotdeauna respinsă, chiar și atunci când scrie despre Tony decapitându-și prima victimă. Ea și Horne au dat viață acestor pacienți, făcându-l pe cititor să simtă empatie pentru cei pe care în mod normal doar îi judecăm.
Aici se află singura mea problemă cu această carte, de altfel strălucită; Adshead este obligată să respecte confidențialitatea pacienților, iar niciunul dintre pacienți nu este o persoană reală, un fapt pe care cititorul ocazional l-ar putea rata cu ușurință, deoarece este îngropat la sfârșitul notelor autorilor. Este mult mai mult decât un avertisment de tip „unele nume au fost schimbate”. „Pornind de la multe întâlniri și studii de caz de-a lungul anilor, am creat compuneri”, explică autorii. „Cele 11 portrete mozaic prezentate aici sunt corecte din punct de vedere clinic și psihologic, dar nu vor fi găsite pe Google.” Acest lucru lasă să fie neclar câți pacienți au fost îmbinați în fiecare capitol și, prin urmare, unde se află cartea între realitate și ficțiune. Oare un triplu criminal condamnat („Tony”) a dezvăluit cu adevărat că numărul cadavrelor sale a fost de fapt mai mare? Oare ucigașul unui asistent medical („Kezia”) l-a înjunghiat cu adevărat până la moarte pentru că vorbele lui de despărțire – „pe curând” în loc de „la revedere” – au convins-o că era posedat și plănuia să o măcelărească?
Marele succes al lui Adshead constă însă în a explica cum ar putea cineva să comită astfel de crime barbare. Ea compară punerea în practică a violenței cu o încuietoare de bicicletă cu combinație, în care se aliniază o serie de factori de stres. Primele două numere pot fi foarte bine sociopolitice: „masculinitate, vulnerabilitate sau sărăcie”. Următoarele două pot fi specifice făptuitorului – abuzul de substanțe, poate, sau traume din copilărie sau neglijență. În cele din urmă, există numărul care „face ca lacătul să se deschidă și să elibereze un act de cruzime dăunătoare … ceva din acțiunea victimei care are semnificație doar pentru făptuitor: poate fi un gest simplu, o frază familiară, chiar și un zâmbet”.
Cartea este un puternic spărgător de mituri. Numiți un stereotip despre infractorii violenți și Adshead îl răstoarnă. Criminalii sunt niște inadaptați singuratici? Nu și conform cercetărilor efectuate de FBI, care a constatat că „cei mai mulți … erau angajați și aveau vieți sociale și familii”. Infractorii își croiesc drum în spitale sigure ca o alternativă mai ușoară la închisoare? Greșit din nou: „Majoritatea infractorilor nu doresc să fie trimiși la serviciile de psihiatrie (există o expresie neplăcută pentru acest lucru: „nebuni”), deoarece este stigmatizant și … poate fi pe termen nelimitat”. Infractorii sunt întotdeauna insensibili și victimele întotdeauna traumatizate? Adshead a văzut opusul: „Există mulți agresori care sunt traumatizați de infracțiunea comisă și multe victime care se luptă cu adevărat să își gestioneze sentimentele de furie și răzbunare”.
Ceea ce o înfurie este modul în care tratăm bolile mintale, cum investim bani în îmbunătățirea îngrijirii cardiace, de exemplu, dar facem prea puțin pentru a-i ajuta pe oameni să-și vindece mintea. Aceasta este un strigăt de mobilizare pentru mai mult ajutor pentru cei care suferă de dependențe sau de izolare socială. O experiență obișnuită este ca bolnavii mintal sau părinții lor să ceară ajutor și să fie refuzați până când ei sau copilul lor comit un act teribil, iar apoi, brusc, sunt copleșiți de oferte de asistență. Adshead consideră, de asemenea, că este dăunător faptul că sinuciderea este desemnată drept un „never event” (o greșeală care nu ar trebui să se întâmple niciodată) în unele servicii de sănătate mintală, deoarece înseamnă că profesioniștii vor fi întotdeauna trași la răspundere dacă un pacient își pune capăt zilelor. Acest lucru poate avea ca efect secundar îngrozitor faptul că cei care au mare nevoie nu pot avea acces la tratament, deoarece furnizorii ar suporta riscul.
Există atât de multă tristețe în această carte, încât s-ar putea ca mulți cititori să renunțe la toate acele programe TV cu crime adevărate. Cu toate acestea, există și speranță: unii dintre pacienții lui Adshead se recuperează. Mesajul ei este că putem vindeca chiar și cele mai tulburi minți, atâta timp cât noi, ca societate, credem că merită efortul.
